Înapoi la macOS, deocamdată

Primul meu computer cu macOS a fost un Macbook, mai precis modelul „special” Black (Early 2008/Penryn) și funcționa grozav comparativ cu alternativele cu Windows din aceeași gamă de preț. M-a ținut ani buni, era robust și permitea înlocuirea HDD-ului, a modulelor de memorie RAM și a bateriei, ceva de neconceput astăzi.

În 2020, când Apple a prezentat primele Mac-uri pe ARM, deși eram pur și simplu fascinat de performanțele acestora, nu eram interesat să mă reîntorc la macOS. Sună bizar că spun asta, acum, când sunt deja la al treilea Mac, dar vom ajunge și acolo.

Trei ani mai târziu, convins de YouTube și Reddit că inclusiv Mac-ul mini cu 8GB de memorie RAM și 256 GB de stocare ar asigura o bună experiență în utilizarea aplicațiilor pe care le folosesc zilnic, fiindcă tot aveam nevoie de un nou PC, am cumpărat modelul de bază cu doar 8GB de memorie RAM și 256GB de stocare.

Preocupările mele cu privire la cantitatea limitată de memorie RAM erau cumva estompate de convingerea că iPhone-ul cu doar 4GB de RAM îmi funcționa impecabil, logica îmi spunea că pe Mac ar trebui să se întâmple la fel. Nu? În fond, dezvoltatorii de aplicații știu limitările și se vor strădui să ofere o bună performanță chiar și în mediul aparent precar oferit de modelele de bază.

Neajunsurile le-am simțit din primul moment, totuși. Memoria RAM se epuiza practic între procesele și aplicațiile native și două file deschise în Firefox, nici vorbă de a mai putea face și altceva fluid în afară de a naviga fără grija filelor deschise și asculta muzică în Spotify, ori pentru asta nu cheltui 650€ pe un Mac.

Sincer, n-aveam mari așteptări de la cei 8GB de „unified memory” că n-am căzut din copac, dar nici prin gând nu mi-a trecut că aș putea experimenta lag ajustând culorile unei fotografii în Affinity dacă depășesc 10-15 file deschise în browser și ascult muzică pe Spotify.

De dragul comparației, la vremea respectivă foloseam un ThinkPad L13 tot cu 8GB de RAM și era mult mai sprinten indiferent de sistemul de operare cu care-l foloseam, Windows sau Linux, iar explicația se găsea în tipul de unitate de stocare instalată în acesta, astfel că scrierea și citirea datelor din memoria virtuală se făcea mult mai rapid, la circa 7000 MB/s față de 1600 MB/s în Mac mini-ul unde nu e niciun secret că Apple a decis să o limiteze la valori de… 2015.

Norocul meu a fost că l-am cumpărat de pe Amazon și că n-a trebuit să dau multe explicații pentru a-l returna și opta pentru modelul superior, de data aceasta cel dotat cu M2 Pro, 16GB de RAM și 512 stocare. Bonus, acesta vine cu 4 porturi Thunderbolt, cu două în plus față de modelul de intrare:

Și performanțe sporite ale SSD-ului, dar tot mediocre.

Probabil ajută și procesorul, ceva mai vitaminizat, dar cert este că 8GB de memorie RAM în plus fac o diferență enormă între versiunea de bază, cu M2 și cea mijlocie, cu M2 Pro de 10 nuclee. Tot de dragul comparației, utilizându-l la aceleași operații la care folosesc ThinkBook-ul (16GB de RAM și i5-1240P cu 12 nuclee), niciodată n-a șchiopătat, spre diferență de laptop, de care nu pot afirma același lucru, fără să mai pun la socoteală că sunt operații pe care nici măcar nu le pot face pe ThinkBook fluid, cum ar fi executarea unor LLM în LM Studio, editare video în DaVinci Resolve, etc.

E drept, de la 650€ la 1400€ e o diferență majoră, greu de justificat cu încă 8GB de memorie RAM, 2 nuclee și două porturi Thunderbolt, dar adevărul este că nici nu prea ai alternative la fel de polivalente care să se încadreze într-un buget de maximum 1500€, având dimensiuni și consum energetic la fel de reduse, iar pentru mine contează ambele.

Una peste alta, Mac-ul mini cu 8GB e mai mult așa, de secretară, în timp ce următorul în ierarhie, în special datorită aplicațiilor foarte bine optimizate pentru macOS, e un computer în toată regula pentru simplul motiv că Apple nu l-a „ajustat”; nu-mi explic cum i-a lăsat inima să n-o facă văzând prețurile iMac-urilor de 24″…

Dincolo de hardware, care, după cum spuneam, mișcă impecabil atât sistemul de operare cât și aplicațiile instalate în acesta indiferent de natura lor, dacă nu-i împiedicat de resursele disponibile ori limitele impuse de Apple, la Mac-uri cauți aplicații de calitate, o coerență în design-ul sistemului de operare, șamd, practic tot ceea ce Windows încă nu-ți oferă.

Bonus primești și un layout „special” al tastaturii, cu scurtături diferite de orice alt sistem de operare pe care l-ai folosit ori încă îl mai folosești, ceea ce-ți distruge workflow-ul, dar de care te poți descotorosi ușor apelând la aplicația potrivită, ceea ce, eu unul am și făcut chiar din primele zile, ocazie de care am profitat pentru a-l dota și de diacriticele absolut necesare mie.

Pentru scurtăturile Ctrl+C, Ctrl+V, șamd, am modificat… Windows-ul, astfel că ambele, acum, știu să folosească aceeași tastă, super (Windows în… Windows, CMD în macOS) pentru toate operațiile pentru care înainte apelam la Ctrl. Poate m-aș fi putut obișnui să lucrez cu ambele dacă n-aș folosi aceeași tastatură pentru toate PC-urile, dar nu e cazul (pentru job e musai să folosesc laptopul firmei cu Windows, iar acesta, Mac-ul și laptopul personal le-am conectat prin intermediul unui comutator KVM la aceleași periferice).

Îmi prinde bine ecosistemul format între dispozitivele Apple. Odată configurate pentru asta, comunică între ele atât de fain încât atunci când nu le ai la îndemână începi să le duci lipsa. Dacă înainte aveam minimum trei aplicații configurate pentru a le sincroniza datele și/sau răspunde la un apel telefonic ori la un SMS direct de pe PC, aici a fost nevoie doar de conectarea lor la aceeași rețea WiFi și cam atât.

Iar daca tot am adus vorba de sincronizare, inclusiv clipboard-ul este sincronizat între ele.

Reacomodarea la un sistem de operare pe care nu l-am mai folosit de mai bine de opt ani a fost destul de anevoioasă, dar în mare parte este și vina mea, aproape de fiecare dată încăpățânându-mă să fac lucrurile așa cum eram obișnuit, ori în astfel de situații e mai bine să dobândești noi abilități.

Spre exemplu, în Windows încă folosesc Photoshop CS6 pentru a edita fotografii, în Linux făceam același lucru cu GIMP, dar în macOS nu-mi place GIMP și nici șanse să instalez Photoshop-ul CS6 n-am, iar de plata unei subscripții lunare nici nu se pune problema atâta vreme cât activitatea asta nu-mi aduce niciun ban, prin urmare am optat pentru Affinity Photo, cu care m-am obișnuit deja și intenționez să-l cumpăr de îndată ce va expira versiunea de probă. Problema mea e că atunci când am început sa folosesc Photoshop pentru prima dată, 2009-2010 aproximativ, i-am configurat scurtături personalizate pentru aproape orice operație.

Mai târziu, prin 2016, când m-am mutat pe Linux, am replicat respectivele scurtături pe GIMP, iar în Affinity pur și simplu am schimbat de idee: mă voi învăța să-l folosesc cu scurtăturile native pentru a nu le duce lipsa când voi schimba sistemul. Mi-a luat aproape o săptămână să mă obișnuiesc cu ele, dar dincolo de aplicarea dezinvoltă, rareori, a unor filtre de care nu aveam nevoie, chiar n-am avut alte bătăi de cap. Mai complicat a fost să modific biroul pentru a-i face Mac-ului loc de veci între laptop si ThinkCentre:

În sfârșit, dacă vă bate gândul să cumpărați un Mac în viitorul apropiat, sfatul meu este să evitați versiunea de bază dacă sperați la o experiență plăcută în activitatea de zi cu zi atât timp cât respectiva activitate nu se rezumă doar la redactarea de documente și browsing.

De ce m-am întors eu la macOS? Din pură curiozitate și câteva „accidente inevitabile”.

La un moment dat am cumpărat un ThinkCentre ieftin pentru a-l folosi cu Proxmox, dar venea cu un procesor modest, un i3-9100T. Chiar din ziua în care l-am primit am urmărit să i-l înlocuiesc cu unul superior, intenția mea fiind să virtualizez în el toate serviciile pe care le foloseam, inclusiv routerul, ori pentru a-mi atinge scopul nu mă puteam baza pe un i3. După luni de căutări am găsit un Dell OptiPlex 3070 cu i5-9500T la preț de procesor și n-am stat pe gânduri.

După transplantul de organe premeditat, pe lângă serverul râvnit am rămas cu un mini PC de care nu aveam nevoie, dar pe care, totuși, nu mă lăsa inima să-l uit prin sertare. Căutând ce să fac cu el am dat peste git-ul ăsta, apoi am descoperit Dortania. Și uite așa, din una într-alta, după câteva luni în care am folosit exclusiv hackintosh-ul pentru activități personale am început să-mi doresc un Mac „adevărat”.

Totuși, decizia de a achiziționa un Mac a fost luată mult mai târziu, când întâmplarea a făcut să cunoscut pe cineva care avea nevoie de niște servicii pe care i le-aș fi putut oferi, dar imposibil de realizat cu PC-urile pe care le aveam la momentul respectiv. După câteva calcule rapide și deja cu gândul la Mac, n-a fost greu să aleg când a venit momentul să bat cu cardul în gardul Amazon-ului.