Zilele trecute, în timp ce ne plimbam prin San Lorenzo de El Escorial, am dat peste un exemplar de Rover Mini Cooper (Classic) foarte bine conservat. Nu sunt expert auto, dar sunt fascinat de mașinile care au o poveste de spus, iar acest Mark VII este exact genul acela de „jucărie” serioasă. Este ultima generație a Mini-ului clasic, produsă între 1996 și 2000, chiar înainte ca BMW să preia frâiele și să schimbe complet conceptul.
Ceea ce m-a frapat la exemplarul acesta este cât de bine a fost păstrat, deși pare să fie folosit constant, nu doar ținut în vitrină. Sub capota micuță se ascunde motorul de 1.3 litri (MPi) cu injecție multi-punct, o variantă mult mai „prietenoasă” pentru utilizarea zilnică decât modelele vechi pe carburator. Pentru cineva obișnuit cu tehnologia modernă, să vezi un radiator montat frontal pe o platformă proiectată inițial în anii ’50 este un detaliu tehnic care îți arată cât de mult s-au chinuit inginerii de la Rover să țină designul acesta relevant.
Pachetul Sportspack: Atitudine, nu doar aspect
Mașina din poze pare să hai instalat pachetul „Sportspack”, care îi schimbă complet prezența pe șosea. Evazările acelea late ale aripilor, vopsite în Tahiti Blue, fac jantele de 13 inchi să pară mult mai mari decât sunt în realitate. Îmi plac mult cele patru proiectoare suplimentare de pe grila frontală; deși probabil nu le folosiți prea des prin oraș, îi dau acea alură de raliu care a făcut brandul Cooper celebru în întreaga lume.
M-am uitat cu atenție și la micile detalii care trădează pasiunea proprietarului, cum ar fi capacul de rezervor tip „Monza” sau protecția de piele de sub el (ca să nu zgârie vopseaua când alimentează). Stopurile spate au modelul Union Jack, un detaliu poate puțin clișeic, dar care pe mașina asta arată exact cum trebuie.
Este o versiune LHD (volan pe stânga), ceea ce o face mult mai atractivă pentru noi, cei de pe continent, care nu vrem să ne luptăm cu vizibilitatea la depășiri.
Un interior care te trimite direct în anii ’90
Interiorul este fix ce te-ai aștepta de la un Cooper de lux din ultima perioadă a producției: mult lemn de nuc pe bord și o atmosferă care îmbină stilul vintage cu încercările de modernizare de la sfârșitul mileniului. Un detaliu interesant pentru pasionații de siguranță (sau curioși) este prezența airbag-ului în volan. Mi se pare fascinant cum au reușit să înghesuie un sistem SRS și tot restul componentelor moderne într-o cabină atât de mică fără să strice estetica clasică a bordului.
Din stickerele lipite pe geamuri, pare că proprietarul este un participant activ la evenimentele de mașini clasice. Asta explică probabil și starea impecabilă a tapițeriei și a caroseriei. Este genul de mașină care îți demonstrează că nu ai nevoie de 500 de cai putere ca să te simți bine la volan; uneori, un șasiu mecanic simplu și o greutate redusă sunt suficiente pentru a vă transforma complet starea de spirit în timp ce căutați un loc de parcare (pe care, evident, îl găsiți imediat).
Să surprind o astfel de mașină parcată random mi-a reconfirmat că pasiunea auto nu are nicio legătură cu vechimea tehnologiei de sub capotă. Un Mini Cooper Mark VII e pur și simplu o mașină cu caracter, genul de vehicul care îți arată că poți avea o experiență de condus analogă și pură fără să ai nevoie de ecrane imense. E plăcut să vezi că mai există proprietari care păstrează vii astfel de bucăți de istorie auto, preferând personalitatea unui design clasic în locul uniformității moderne.
