Frumos pe Transfăgărășan, în special în tunelul Capra-Bâlea!

Sâmbătă dimineața am pornit spre Sibiu la o nuntă de zile mari. Fiindcă aveam însoțitori care n-au văzut Transfăgărășan, lacul și cascada Bâlea, am ales traseul care le include și pe acestea. Până cu vreo 200 de metri înainte de tunelul Capra-Bâlea, cel mai lung tunel rutier din România (884 m), s-a circulat bine, dar la intrarea în tunel era formată o coadă de zile mari, una care promitea că-ți va pune răbdarea la încercare.

Cu răbdarea stau deosebit de prost, asa că mi-am atârnat aparatul foto de umăr și, convins fiind că n-am să-i revăd foarte curând, profund îndurerat mi-am luat rămas bun de la cei dragi și-am pornit la pas în căutarea motivului artistic ce făcea posibilă formarea acelei coloane de mașini.

Când am coborât din mașină eram convins că se lucrează la carosabil, că e weekend și că așa se face în „România lucrului bine făcut”, ca să nu fie afectate transporturile de mărfuri și microbuzele cu navetiști care circulă pe-acolo în timpul săptămânii.

După ce am fotografiat vreo 15 minute tot ce se putea fotografia înainte de intrarea în tunelul-afumătoare Capra-Bâlea, văzând coloana de mașini care încă staționa, am tras aer în piept, mi-am luat inima-n dinți și picioarele-n brațe și-am intrat vitejește.

În tunel, atmosfera era romantico-pitorească, asemănătoare cu cea dintr-un bar de rockeri, adică o încăpere în care fumul se taie cu cuțitul și în care acesta e străpuns doar de luminițe portocalii și roșii. Luminița de la capătul tunelului nu se vedea, fumul era prea dens, dar știind de la Einstein că doar universul și prostia umană sunt infinite, am continuat drumeția în căutarea celuilalt capăt.

După vreo 25 de minute de mers prin bălți, mucuri de țigară, peturi și alte obiecte decorative nelipsite din folclorul românesc, am ieșit din tunel aproape conștient. Tunelul se termina în mijlocul unui bâlci de genul celor care se țin săptămânal în afara marilor orașe, deci nici vorbă de vreo atracție turistică nemaivăzută și care să oprească din drum călătorul.

Deși amețit bine și clătinându-mă de pe un picior pe altul de la noxele pe care le-am inhalat, nu m-am dat bătut și mi-am croit drum prin mulțimea de mici, covrigi, porumbi copți și brânză afumată (în tunel) spre Cabana Paltinu, loc din care știam că voi avea o panoramă acceptabilă a ceea ce se întâmplă la nivelul străzii. Atingându-mi obiectivul, am constatat cu nemărginită stupoare motivația ambuteiajului: intrarea la preaslăvita și prealăudata parcare de la Bâlea Lac.

După ce m-am dezmeticit și-am observat câteva minute ce se întâmplă, mi-am dat seama că tunelul avea un efect advers foarte devastator asupra memoriei ființelor umane: aceștia uitau instant ce insuportabilă era atmosfera din tunelul din care tocmai ieșiseră și se îngrămădeau câte 5 la intrarea în parcare astfel încât să nu se poată circula pe niciunul dintre sensurile de mers.

În cazul unor indivizi daunele cerebrale fuseseră atât de mari încât aceștia încercau să intre cu mașina în parcare perpendicular pe diagonală, inclusiv pe de-a latul, ca acest bucureștean:

A fost o călătorie frumoasă, o experiență de recomandat în special tuturor turiștilor străini doritori de senzații și experiențe tari și amețitoare în „Grădina Carpaților”.

Dacă vor să simtă cum înflorește tradiția, în special dacă nu știu însă vor să afle cum se simte un cârnaț afumat atunci când se afumă, să treacă prin Capra-Bâlea spre Sibiu, într-un weekend de vară caniculară. Vor afla, de asemenea, cum nu se iluminează și nu se ventilează cel mai lung tunel rutier din România. Ce mai, experiențe unice, de neuitat.