Trecuseră vreo cincisprezece minute de când luase cuvântul și, chiar din prima secundă, dovadă că era un orator bun, forumul deja amuțise. Îl acompaniau doar ecoul sălii greoaie și zumzetul proiectoarelor ce-i luminau îmbătrânitul chip. Avea o voce caldă, duioasă chiar, iar fiecare vorbă a domniei sale te obliga să o aștepți pe următoarea cu sufletul la gură. Învățăturile de aur pe care le transmitea, ilustrate cu întâmplări hazlii din minunata-i viață de explorator, își atingeau scopul cu ușurință.
Conferința a cărei amfitrion era o așteptam de mult și, încă de la ascultarea primei propoziții, începusem să mă bucur că voi petrece două dintre cele mai palpitante ore ale vieții mele în compania lui. Deodată, ridică mâna stângă la nivelul pieptului, privi ceasornicul auriu și spuse “Îmi pare rău, dar trebuie să plec, altfel voi întârzia prea mult la întâlnirea cu domul Ministru. Oricum, v-am ținut prea mult…“. Se înclină în fața noastră și dispăruse în întunericul sălii de spectacol.
Trăzniți parcă în creștetul capului, în scaune, cu toții stăteam nemișcați și parcă așteptam urmarea, convinși fiind că al nostru conferențiar trebuia să se întoarcă pentru a ne vorbi despre subiectul întâlnirii, despre cum să captivăm publicul. Atunci, din spatele sălii, un glas cristalin rupse liniștea pentru a ne mulțumi în numele organizatorilor pentru cele două ore și jumătate în care i-am onorat cu prezența.