Alaltăieri dimineață, în pauza binemeritată dintre sarmale și cozonac, mi-am făcut în sfârșit curaj să actualizez instanța de Home Assistant. Trecuseră mai bine de doi ani de la ultima intervenție majoră, timp în care am evitat procesul ca pe o vizită la dentist, chiar și atunci când am făcut integrarea gateway-ului Zigbee Silvercrest. Știam exact ce mă așteaptă: o listă lungă de automatizări care refuză să mai pornească, senzori care intră în grevă și camere video care necesită reconfigurări laborioase.
De asta nu m-aș descrie ca fiind un fan al actualizărilor constante; eu fac parte din categoria celor care configurează un sistem și îl lasă în pace atâta timp cât funcționează impecabil. Singura excepție care mă determină să intervin rapid este descoperirea unei vulnerabilități critice de securitate la care dispozitivele mele ar putea fi expuse în mod direct. În rest, dacă totul merge „ca uns”, prefer să uit de existența butoanelor de upgrade și să mă concentrez pe utilizarea lor practică, fără să caut nod în papură sistemului.
Plasa de siguranță
Unul dintre motivele principale pentru care am ales să folosesc soluții precum OPNsense, Proxmox, CachyOS sau macOS este posibilitatea de a realiza un snapshot înainte de orice actualizare majoră.
Această funcționalitate îmi oferă liniștea necesară pentru a experimenta, știind că pot reveni oricând la o stare funcțională dacă lucrurile o iau razna. Dacă un upgrade eșuează sau derivă în probleme neașteptate, un simplu restore mă aduce în punctul de plecare, unde pot aștepta o versiune mai stabilă sau momentul în care voi avea suficient chef de bibilit.
Revenind la Home Assistant, gândul că după această actualizare voi mai putea sta liniștit încă vreo doi sau trei ani m-a împins, totuși, să duc procesul până la capăt. Deși am urmat procedura „ca la carte” și nu am sărit direct la ultima versiune, ci am făcut pași graduali, rezultatul a fost cel anticipat: am pierdut treptat majoritatea integrărilor. Mi-a luat ore bune de muncă să pun totul la punct și, sincer să fiu, încă mai primesc notificări despre mici erori de configurare.
Partea bună e că sunt în concediu, mai am timp la dispoziție, partea proastă e că am epuizat deja stocul de cozonac necesar pentru a susține moralul.
Experiențe neplăcute recente
Primul care mi-a dat bătăi de cap din cauza actualizărilor a fost serverul pe care rulează acest blog. În urmă cu câteva săptămâni, după mai bine de un si jumătate de stagnare, i-am dat un full-upgrade.
La prima vedere, totul părea să funcționeze corect, însă realitatea m-a lovit abia când era deja prea târziu să mai apelez la un snapshot salvator. Am aflat de la voi că sistemul de caching o luase razna, împiedicând publicarea comentariilor, iar optimizatorul de imagini, menționat cu mândrie în jurnalul de blog anterior, devenise nefuncțional. A trebuit să reconfigurez totul și inclusiv să fac o reindexare a tuturor miniaturilor.
Al doilea episod memorabil a vizat firewall-ul OPNsense, pe care l-am actualizat cu ocazia mutării pe exemplul practic cu Futro S930. Un bug din versiunea curentă face ca viteza PPPoE să fie afectată drastic, lucru pe care l-am sesizat în cel mai prost moment posibil: în timp ce urmăream meciul Real Madrid vs. Manchester City. Din fericire, aveam o imagine a sistemului făcută chiar înainte de mutare, așa că am pierdut doar jumătate din prima repriză restaurând configurarea anterioară.
Pe scurt, nu-mi amintesc să fi actualizat ceva, vreodată, fără să dau de probleme care să-mi rămână întipărite în minte. Fie că e vorba de o scădere de performanță, fie de o incompatibilitate subită, upgrade-ul vine mereu la pachet cu o doză de stres.
Dilema utilității: De ce să strici ce funcționează?
Ieri am purtat o discuție pe această temă cu un prieten care împărtășește aceleași afinități tehnice și am încercat să-i explic de ce actualizările forțate nu sunt mereu cea mai bună idee. Din punctul meu de vedere, în afară de actualizările de securitate (care pe Linux se pot automatiza elegant cu unattended-upgrades), nu prea merită să riști stabilitatea unui sistem care își face treaba. Prietenul meu, fiind genul care simte nevoia să aibă mereu ultima versiune a oricărui software, bătea apropouri că ar trebui să mai verificăm configurările de pe home server-ul lui.
Când l-am întrebat concret ce funcționalitate îi lipsește sau ce anume nu merge corect pe serverul unde i-am configurat Jellyfin și qBittorrent acum câțiva ani, răspunsul a fost… o liniște deplină. Nu exista un motiv real pentru upgrade, în afară de obsesia pentru numărul versiunii afișate în panoul de control. Într-o configurație ca a lui, unde nici măcar nu avem luxul unui snapshot rapid, actualizarea de dragul actualizării este doar o invitație la depanare inutilă.
Concluzia mea rămâne constantă: dacă un instrument îți servește nevoile actuale fără erori, lasă-l să-și facă treaba în liniște. Nu merită să ne transformăm timpul liber într-o sesiune continuă de troubleshooting doar pentru a bifa o versiune nouă care, de cele mai multe ori, nu aduce nimic special pentru utilizatorul obișnuit. Până la urmă, tehnologia ar trebui să lucreze pentru noi, nu noi să devenim sclavii mentenanței sale perpetue.
Salut Cristian, te urmaresc de ceva timp.
Cred ca ti-e tare greu ca nu stai cu familia si scrii pe blog in perioada asta. Te compatimesc. Iti recomand un psiholog. Ma poti contacta pe mail daca crezi ca te pot ajuta.
Daniel din Avrig.
Du-te tu că eu te-aștept.
„Concluzia mea rămâne constantă: dacă un instrument îți servește nevoile actuale fără erori, lasă-l să-și facă treaba în liniște.” Exact asa gandesc si eu, acesta este si principiul meu de viata. Stiu ca nu sunt un Sys Admin veritabil, dar totusi, ma ingrijesc de toate versiunile de Linux Mint din casa, ba pe laptop-uri, ba pe desktop-uri, si uneori chiar pe simple SSD-uri pe care doar le scot si le introduc, pe fiecare separat, in functie de cum am eu chef, fara un plan anume stabilit. Asa trebuie sa fac actualizarile aproape zilnic, la cate sisteme am, dar nu ma deranjeaza, m-am obisnuit. Fiecare computer cu numele lui diferit, parolele lui diferite, aplicatile care nu le am pe toate in fiecare computer, etc etc. Singurul lucru pe care recunosc nu l-am facut, nu am pus niciodata vreun backup al sistemului, pentru ca toate informatile si materialele din computer, le salvez pe un usb, apoi le transfer pe un HDD de 10 Tb. Aici asa am gandit eu din start, sa fie de sacrificiu orice SSD sau computer, neavand ceva ultra secret sau important. Dar la anul, doresc chiar sa ma ocup de partea asta, chiar daca nu-mi va aduce vreun avantaj real, in afara de a invata ceva nou. E bine si asa. Orice invatam, se poate sa ne foloseasca unrori, atunci cand credem ca avem mai putina nevoie de el, adica de ceea ce am invatat. De aceea chiar citesc blogul tau, daca nu zilnic, aproape zilnic cel putin. Ma inspir cat pot si eu, din articolele tale, chiar daca nu intodeauna le pot pune in aplicare, desi mi-as dori sa le aplic pe toate.
Îți doresc ca Noul An să fie o sursă de inspirație și creativitate, să-ţi descoperi noi pasiuni, noi talente și noi moduri de a te exprima. La mulți ani 2026!
Apropo de fișiere, nu ți-ar fi mai ușor să lași respectivul HDD conectat permanent la un PC și să sincronizezi datele pe el cu Syncthing? Eu sincronizez documente, capturi de ecran și fundaluri între PC-uri cu ajutorul său. Am creat pe Home Server (în cazul tău poate fi PC-ul pe care-l folosești cel mai des) folder dedicat pentru fiecare PC, aici se vede mai bine, apoi am repatat local, pe fiecare PC în parte. Astfel, când lucrez pe Linux, dacă vreau ceva care știu că e pe mac ori surface, merg în folderul respectiv și-l iau de acolo, avantajul e că dacă fac modificări, am aceeași versiune peste tot.
Mi se pare mai practic așa.
An nou fericit!
Si eu sunt adeptul instalarii ultimei versiuni a oricare ar fi aceasta. Fie ca e vorba de actualizarile iOS, fie ca e vorba de tableta, iar de fiecare data cand pornesc laptopul caut sa vad daca sunt actualizari.
Unde ezit sa cam fac asta in ultimul timp e pe blog. De fiecare data mi-am bulit ba tema, ba codul de Analytics, ba adsense fie diferite setari.. De cate ori accept pana la urma sa actualizez tema sau plugin-urile, stau cu sufletul la gura sa nu imi stric seara sau wekendul. Been there done that de prea multe ori in trecut.
„Apropo de fișiere, nu ți-ar fi mai ușor să lași respectivul HDD conectat permanent la un PC și să sincronizezi datele pe el cu Syncthing?”
Trebuie să încep prin a-ți mulțumi pentru sfat. Este foarte bun și interesant, dar nu știu dacă este aplicabil la mine. Am stat cu AI-ul de la 00:30 până pe la vreo 5 dimineața să-mi traducă ce ai vrut să-mi spui.
Eu nu am computer fix, în afară de laptopuri. Mi-am dotat toate computerele cu hotspot (hot-swap) SSD și le introduc și scot random, fără vreo istorie sau grafic precis, pur și simplu la întâmplare. Nu sunt decât vreo zece la număr, așa că de abia am înțeles, după ce mi-a explicat AI-ul, cum aș putea face cu tot ce am eu.
Ar trebui să instalez pe toate SSD-urile mele Syncthing și HDD-ul să-l las legat mai tot timpul la unul dintre computere. Eu țin HDD-ul legat la computer non-stop, dar oprit din buton, așa că nu-i dau drumul decât când am eu chef să pun ceva date pe el sau să iau din el. Uneori folosesc și schema cu stick-ul USB când sunt pe celelalte, care nu sunt legate la HDD.
Voi încerca să mai fac o rundă cu AI-ul, deși mi-a răspuns la toate întrebările și nedumeririle pe care le-am avut, dar încă nu sunt hotărât dacă voi pune sau nu. Așa a fost și cu Mailspring: la început nu am vrut să-l pun deloc, doar să rămân cu Thunderbird. Apoi întrebam AI-ul care clienți de mail sunt mai buni și am încercat cu Mailspring.
Nu mi-a reușit din cauza lui Seahorse; nu aveam și de obicei nu am nicio parolă salvată în computere, pentru că nu folosesc parole deloc, adică nu mă loghez la nimic de obicei. Dar AI-ul mi-a explicat de ce nu mă lasă Mailspring să-l instalez și de ce să fac un Login la Password pentru a putea instala Mailspring. Nu știu de ce, nu l-am putut instala din Flathub, adică ca și Flatpak, așa că am fost nevoit să-l downloadez de pe site-ul lor și apoi să-l instalez cu sudo apt install. Merge bine și parcă e mai drăguț decât Thunderbird.
De asta zic: pe unele este instalat, pe altele nu. Așa o să fac și cu Syncthing după ce mă voi lămuri complet cu el: pe unele SSD-uri o să-l instalez, pe altele pe care nu le folosesc poate și uit de ele, nu, cine știe. Dar este de apreciat sfatul tău și-ți mulțumesc încă o dată pentru el. Chiar dacă nu le întrebuințez pe loc sau în viitorul apropiat, tot ce publici aici pe blog rămâne în memorie și sper doar că, atunci când vine timpul lor, să le instalez și să le folosesc.
Eu am principiul de a ține cât mai simplu tot sistemul și cât mai nelegat la internet. De aceea, când folosesc HDD-urile, scot de obicei cablul de internet. Se spune că-ți pot lua datele și prin cablul de curent — am citit asta pe blogul lui Lovendal, cred că atunci când vorbea de bateriile de la Samsung pe care nu le mai poți scoate. Dar așa sunt eu, prefer să scot cablul de net când leg HDD-urile la computer; în rest stau în dulap toate, sau cel legat de computer e închis de la buton.
Apropo, hotspot-urile de la SSD au și loc pentru HDD, sunt cu ușă dublă, așa că pot să le introduc și în computer dacă vreau, dar am și cu carcasă pe care le folosesc cu cablu. Poate că am rămas eu de modă veche, dar așa m-am învățat singur și chiar mi-am cumpărat un hotspot și pentru SSD NVMe M.2. Nu știu de ce, dar îmi place tare mult să știu computerul gol-goluț, fără SSD sau HDD legat la el, iar uneori îl folosesc doar cu stick USB cu ISO de Linux live pe el, totul în RAM.
„Eu nu am computer fix, în afară de laptopuri.”
Îl poți porni doar când vrei să sincronizezi, să spunem, fișierele de pe Laptopul 1.
„De aceea, când folosesc HDD-urile, scot de obicei cablul de internet.””
Părerea mea e că exagerezi inutil, dacă te-ai conecta la hotspot-uri publice aș mai înțelege. Oricum, când vrei să sincronizezi, în loc să plimbi HDD-ul de la un PC la altul ai putea porni PC-ul principal și scoate fibra din router. Așa ai rețea dar n-ai Internet.
Cu Syncthing e foarte simplu, ar trebui configurat așa:
1. Instalezi Syncthing pe PC-ul principal. Aici creezi câte un folder pentru fiecare dintre celelalte, accesezi instanța locală 127.0.0.1:8384 și le adaugi acolo. Să zicem „Fișiere Laptop 1”.
2. Instalezi Syncthing în Laptopul 1, accesezi instanța locală 127.0.0.1:8384 și adaugi acolo directorul pe care vrei să-l trimiti spre desktop, apoi adaugi desktop-ul la comuptere sigure.
3. Pe desktop, accesezi instanța locală 127.0.0.1:8384 și-i permiți Laptop-ului 1 să sincronizeze fisiere în folderul creat la pasul 1.
Sau poți configura clienții (Laptop 1, Laptop 2, etc.) să trimită și serverul doar să primească, astfel ai backup centralizat în timp real, fără a pierde date pe traseu.