Alaltăieri dimineață, în pauza binemeritată dintre sarmale și cozonac, mi-am făcut în sfârșit curaj să actualizez instanța de Home Assistant. Trecuseră mai bine de doi ani de la ultima intervenție majoră, timp în care am evitat procesul ca pe o vizită la dentist, chiar și atunci când am făcut integrarea gateway-ului Zigbee Silvercrest. Știam exact ce mă așteaptă: o listă lungă de automatizări care refuză să mai pornească, senzori care intră în grevă și camere video care necesită reconfigurări laborioase.
De asta nu m-aș descrie ca fiind un fan al actualizărilor constante; eu fac parte din categoria celor care configurează un sistem și îl lasă în pace atâta timp cât funcționează impecabil. Singura excepție care mă determină să intervin rapid este descoperirea unei vulnerabilități critice de securitate la care dispozitivele mele ar putea fi expuse în mod direct. În rest, dacă totul merge „ca uns”, prefer să uit de existența butoanelor de upgrade și să mă concentrez pe utilizarea lor practică, fără să caut nod în papură sistemului.
Plasa de siguranță
Unul dintre motivele principale pentru care am ales să folosesc soluții precum OPNsense, Proxmox, CachyOS sau macOS este posibilitatea de a realiza un snapshot înainte de orice actualizare majoră.
Această funcționalitate îmi oferă liniștea necesară pentru a experimenta, știind că pot reveni oricând la o stare funcțională dacă lucrurile o iau razna. Dacă un upgrade eșuează sau derivă în probleme neașteptate, un simplu restore mă aduce în punctul de plecare, unde pot aștepta o versiune mai stabilă sau momentul în care voi avea suficient chef de bibilit.
Revenind la Home Assistant, gândul că după această actualizare voi mai putea sta liniștit încă vreo doi sau trei ani m-a împins, totuși, să duc procesul până la capăt. Deși am urmat procedura „ca la carte” și nu am sărit direct la ultima versiune, ci am făcut pași graduali, rezultatul a fost cel anticipat: am pierdut treptat majoritatea integrărilor. Mi-a luat ore bune de muncă să pun totul la punct și, sincer să fiu, încă mai primesc notificări despre mici erori de configurare.
Partea bună e că sunt în concediu, mai am timp la dispoziție, partea proastă e că am epuizat deja stocul de cozonac necesar pentru a susține moralul.
Experiențe neplăcute recente
Primul care mi-a dat bătăi de cap din cauza actualizărilor a fost serverul pe care rulează acest blog. În urmă cu câteva săptămâni, după mai bine de un si jumătate de stagnare, i-am dat un full-upgrade.
La prima vedere, totul părea să funcționeze corect, însă realitatea m-a lovit abia când era deja prea târziu să mai apelez la un snapshot salvator. Am aflat de la voi că sistemul de caching o luase razna, împiedicând publicarea comentariilor, iar optimizatorul de imagini, menționat cu mândrie în jurnalul de blog anterior, devenise nefuncțional. A trebuit să reconfigurez totul și inclusiv să fac o reindexare a tuturor miniaturilor.
Al doilea episod memorabil a vizat firewall-ul OPNsense, pe care l-am actualizat cu ocazia mutării pe exemplul practic cu Futro S930. Un bug din versiunea curentă face ca viteza PPPoE să fie afectată drastic, lucru pe care l-am sesizat în cel mai prost moment posibil: în timp ce urmăream meciul Real Madrid vs. Manchester City. Din fericire, aveam o imagine a sistemului făcută chiar înainte de mutare, așa că am pierdut doar jumătate din prima repriză restaurând configurarea anterioară.
Pe scurt, nu-mi amintesc să fi actualizat ceva, vreodată, fără să dau de probleme care să-mi rămână întipărite în minte. Fie că e vorba de o scădere de performanță, fie de o incompatibilitate subită, upgrade-ul vine mereu la pachet cu o doză de stres.
Dilema utilității: De ce să strici ce funcționează?
Ieri am purtat o discuție pe această temă cu un prieten care împărtășește aceleași afinități tehnice și am încercat să-i explic de ce actualizările forțate nu sunt mereu cea mai bună idee. Din punctul meu de vedere, în afară de actualizările de securitate (care pe Linux se pot automatiza elegant cu unattended-upgrades), nu prea merită să riști stabilitatea unui sistem care își face treaba. Prietenul meu, fiind genul care simte nevoia să aibă mereu ultima versiune a oricărui software, bătea apropouri că ar trebui să mai verificăm configurările de pe home server-ul lui.
Când l-am întrebat concret ce funcționalitate îi lipsește sau ce anume nu merge corect pe serverul unde i-am configurat Jellyfin și qBittorrent acum câțiva ani, răspunsul a fost… o liniște deplină. Nu exista un motiv real pentru upgrade, în afară de obsesia pentru numărul versiunii afișate în panoul de control. Într-o configurație ca a lui, unde nici măcar nu avem luxul unui snapshot rapid, actualizarea de dragul actualizării este doar o invitație la depanare inutilă.
Concluzia mea rămâne constantă: dacă un instrument îți servește nevoile actuale fără erori, lasă-l să-și facă treaba în liniște. Nu merită să ne transformăm timpul liber într-o sesiune continuă de troubleshooting doar pentru a bifa o versiune nouă care, de cele mai multe ori, nu aduce nimic special pentru utilizatorul obișnuit. Până la urmă, tehnologia ar trebui să lucreze pentru noi, nu noi să devenim sclavii mentenanței sale perpetue.
