Taximetriști de București

La Aviatorilor am ajuns uzi leoarcă după o vizită la grădina zoologică năruită de vremea rea. Eram 4, doi copii și doi adulți, toți zgribuliți de frig. Vedem taxiuri parcate, parcă prea multe pentru cât de aglomerată era zona. Încrezători, ne îndreptăm, în fugă, spre cel mai apropiat, deja cu gândul la ceaiul fierbinte de acasă, la haine uscate, la… raiul pe pământ.

Ajuns lângă mașină, deschid portiera și-i adresez celui de la volan, un nene la vreo 50 de ani care abia se deslușea prin fumul albăstrui de țigară, că vrem să ajungem în Drumul Taberei, „lângă Moghioroș”.

Nu-l interesează. Îmi dă de înțeles asta scuturând capul sictirit. Insist, adăugând la începutul întrebării un nevinovat „Cu cât?”. Ofuscat, repetă mișcarea și se apleacă să tragă portiera. Îi zâmbesc dezamăgit și mă îndrept spre următoarea mașină parcată; același deznodământ.

Pe trotuar, la vreo 5 metri distanță, Oana, gesticulează agitată din mijlocul unei bălți. Ca și cum n-aș fi înțeles ce vrea, îi fac semn că singura soluție rămâne metroul și ridic, resemnat, din umeri.

Mi-e prea frig pentru a le lua indicativele și suna la Cobălcescu si cere inutil explicații; dă-i în mă-sa cu taxiurile lor. Coborând scările la metrou, tremurând până-n măduva oaselor, încerc în zadar să-mi amintesc experiențe similare trăite în Hunedoara, în Sibiu, oriunde. Zero.

În Sibiu ceream unui taxi să-mi aducă un meniu de la McDonalds ori KFC, sau pentru a trimite chestii dintr-un capăt în celălalt al orașului. Nu mi se refuza niciodată, nici o cursă, indiferent de distanță, iar de cele mai multe ori șoferul se oferea să-mi dea rest chiar și câțiva bănuți. În București e puțin… altfel.