În cazul anumitor aplicații, consider că bara de titlu și marginile adăugate de KDE (cel pe care-l folosesc actualmente) nu fac altceva decât să ocupe spațiu căruia i se poate da o întrebuințare mai bună, așa că obișnuiesc să le dezactivez.
Mă rog, ideea nu e să dezactivezi bara și marginile pentru a vedea în locul lor wallpaper-ul, screenshot-ul de mai sus fiind realizat astfel pentru a se putea aprecia mai bine lipsa ambelor.
Indiferent de Window Manager-ul pe care l-am încercat, mereu mă izbeam de aceeași problemă: artefacte vizuale în aplicații, în special la redarea video și scroll în browsere (detalii), enervante rău.
Am pierdut mult timp încercând să rezolv această problemă pe hardware-ul meu înainte să-mi dau seama că soluția era simplă: KDE.
Într-adevăr, KDE nu este un Window Manager, ci un Desktop Environment, dar pe mine mă interesa doar ca ferestrele să nu se suprapună, ci să formeze un mozaic.
Pentru examinarea în terminal a conținutului fișierelor de configurare (și nu numai) obișnuiam să apelez la cat, însă recent am aflat că bat reprezintă o soluție mai bună din varii motive.
Dintre toate, pe mine mă interesau două: evidențierea sintaxei și numerotarea liniilor. Iată cum se vede același fragment afișat mai sus cu bat, în cat:
Nu doar din comoditate, ci și pentru a-mi proteja parola de ochii curioșilor atunci când folosesc laptopul în public, prefer autentificarea cu amprentă, iar implementarea acestei funcționalități sub Linux (Manjaro KDE în exemplu dat), este o operație mult mai simplă decât ar putea părea la prima vedere.
Desigur, pentru ca senzorul de amprentă să funcționeze, trebuie să fie compatibil cu sistemul de operare, iar acesta să-l identifice corect. Comanda universală care ne ajută în acest scop este lsusb, aceeași la care apelăm atunci când dorim să listăm toate dispozitivele conectat la unul dintre porturile USB al PC-ului.
Obișnuiam să configurez cu ajutorul extensiilor, ori a unui fișier HTML găzduit local pagina de start a Internet Browserelor din diversele dispozitive utilizate pentru a naviga pe internet, ori asta presupunea să le actualizez periodic pe fiecare în parte. Însă, de vreo doi ani, practic de când am început să folosesc Raspberry Pi, am găsit o soluție mult mai bună: Heimdall.
Heimdall este foarte intuitiv și ușor de configurat și permite, pe lângă adăugarea de scurtături la site-urile și motoarele de căutare pe care le accesați cel mai des, protejarea cu o parolă a accesului la pagina de start generată cu ajutorul său.
Pe la jumătatea lunii martie cumpărasem două routere Huawei WS5200, cu ideea de a le configura în mesh prin soluția dedicată, dar rezultatul n-a fost cum îmi imaginam eu. Am renunțat la unul dintre acestea, înlocuindu-l cu un Xiaomi AIoT AC2300, un router care-mi făcea cu ochiul încă de când a apărut.
În plus, mai aveam și-o priză și-un bec wifi de la Xiaomi pe care le tot plimbam dintr-un setar în altul (incompatibile cu gateway-ul Aqara pe care-l folosesc de vreo doi ani deja), și care abia așteptau un router care să le pună la treabă.
