Astăzi am văzut un copil, dar nu un copil ca oricare altul, ci unul căruia i-au dat lacrimile văzând ouăle roșii și care, atunci când a încercat să muște din unul ca și cum de un măr ar fi fost vorba, a ezitat, privindu-l cu părerea de rău că trebuie să-și astâmpere foamea. N-am putut imortaliza acel moment, eram prea șocat și tulburat. Mi-am luat rămas bun rapid, am strâns-o pe Oana de mână și ne-am îndepărtat de coliba la care am promis că vom reveni cât de curând posibil.
Am plecat în grabă, de rușine, de neputință, de durere. Am plecat pentru a scăpa de acel nod din stomac ce parcă îmi îngreuna respirația. Am plecat pentru a reveni mai curând, mai umil, mai încărcat, mai mulțumit, mai des. Am plecat auzindu-l cum ne mulțumește, parcă dinadins pentru a ne sfâșia și mai tare inimile…
Vom reveni curând, cu siguranță. Vom reveni cu drag, chiar dacă știm că vom pleca îndurerați, dar o vom face pentru a mai vedea odată acei ochișori care-ți dau energia necesară pentru a face față durerii sfâșietoare care te cuprinde știind că acolo, în câmp deschis, în inima unui peisaj mirific de-a dreptul, un suflețel nevinovat știe că viața e cruntă și nedreaptă chiar de la începutul ei…
Vreți să aflați câtă fericire conține un biscuite, un banal ou roșu?!? Contactați-mă și vă voi îndruma spre locul unde veți putea afla, simți și trăi răspunsul!