Suntem într-o eră în care cantitatea a îngropat definitiv calitatea, iar amintirile noastre digitale au devenit prizonierele unor ecosisteme care ne vor doar pentru abonamentul lunar. Mi-e dor de perioada în care, cu Smena 8 (Смена 8) primit cadou pe la 10 ani, analizam fiecare unghi înainte de a apăsa declanșatorul, tocmai pentru că filmul era limitat și fiecare cadru costa.
Astăzi, parcă am uitat să mai privim prin obiectiv; dăm în buton ca „surdu-n tobă”, cu falsa impresie că vom face curățenie ulterior, deși știm bine că acel „mai tărziu” nu vine aproape niciodată.
Această avalanșă de biți ne consumă nu doar atenția, ci și portofelele, într-un joc de-a șoarecele și pisica cu giganții precum Apple sau Google. Pe iPhone, de exemplu, plătesc pachetul minim de 50 GB de la Apple, iar faptul că se umple constant mă obligă, ironic, să păstrez doar ceea ce contează cu adevărat.
De când telefoanele au devenit camere foto omniprezente, am ajuns să fotografiem toate prostiile, pierzând esența a ceea ce merită cu adevărat salvat pentru viitor, așa cum o făceam odinioară.
Capcana „bișniței” digitale și volumul de muncă
În medie, facem cam două ieșiri pe lună pentru a vizita orașe sau diverse atracții turistice, iar după fiecare vizită ne întoarcem cu zeci, dacă nu sute de cadre. Avem poze cu noi, poze cu casa aia albă și faină din față, din lateral, din spate și iar din față, dar din față mai sus și din față mai jos. Ba chiar avem cadre de după stejarul ăla fain tare, stând în fața lui sau, de ce nu, cocoțați în el de parcă ne-am face cuib acolo — înțelegeți ideea, excesul a devenit noua normalitate.
Problema devine critică atunci când hobby-ul se intersectează cu necesitatea, așa cum se întâmplă în cazul Oanei, care funcționează ca un fel de „bișnițar” modern. Vânează produse cu potențial pe platforme precum Vinted sau Wallapop pentru a le revinde, iar asta implică sesiuni foto intense pentru a prezenta marfa cât mai bine.
Face zeci de poze la foc automat pentru fiecare obiect, alege câteva reușite, dar restul rămân „agățate” în cloud, ocupând spațiu prețios și generând alerte de stocare plină exact când ți-e lumea mai dragă.
Google One și șantajul spațiului de stocare
Recent, am încercat să profit de o ofertă interesantă, dar m-am lovit de rigiditatea sistemului: contul ei nu era eligibil pentru promoție deși plătea deja un abonament. Am anulat serviciul la ea și l-am activat pe contul meu, moment în care a început haosul digital pe telefonul ei. Dispozitivul a început să o „bâzâie” constant că nu mai poate primi sau trimite email-uri din cauza lipsei de spațiu, forțându-mă să caut o soluție rapidă de migrare și curățenie generală.
Primul pas logic a fost mutarea pozelor într-un cont comun, ceea ce ne permitea să le vedem împreună pe Google TV, dar fără a amesteca amintirile de familie cu „vechiturile” pe care le vinde ea. Am apelat la Google Takeout pentru a muta arhiva în OneDrive și a verifica dacă amintirile importante, în special cele cu copiii, sunt în siguranță.
Odată confirmat backup-ul prin descărcare și dezarhivare, a urmat partea cea mai frustrantă a întregului proces: încercarea de a goli contul Google Photos.
Nemernicia marilor platforme și matematica spațiului
Este incredibil cât de greu fac acești giganți procesul de ștergere a datelor; practic, ești limitat la a elimina în lot doar pozele făcute în aceeași zi, orice altceva necesitând o selecție manuală istovitoare, fără opțiuni reale de curățenie în masă.
Mi-a luat aproximativ patru ore să șterg manual 70 GB de date, timp în care am observat o anomalie frustrantă în „matematica” Google. Uneori, eliminând aproximativ 1000 de elemente, se eliberau instant între 7 și 12 GB, semn că acolo se ascundeau clipuri video sau poze la rezoluție maximă.
Pe de altă parte, după ce am reușit să cobor de la 80 GB sub pragul de 15 GB, situația a devenit absurdă: ștergeam câte 2000 de poze deodată și abia dacă se eliberau câțiva megabiți. Explicația este, cel mai probabil, legată de pozele primite sau trimise prin WhatsApp; deși au galerie proprie în telefon, Google Photos le „aspiră” și pe acestea.
Fiind deja ultra-comprimat, acest balast digital ocupă spațiu numeric imens (ca număr de fișiere), dar aproape deloc ca volum, transformând procesul de selecție cu tasta Shift într-o muncă de Sisif.
Soluția privată: NAS și PhotoPrism
Sătul de aceste limitări artificiale, am decis să trec la o soluție de stocare locală pe care să o controlez în totalitate: un NAS configurat cu PhotoPrism. Voi înlocui hard disk-urile vechi cu unele de capacitate mai mare, păstrând o politică de backup zilnic criptat în cloud doar pentru redundanță.
Astfel, dacă vreodată voi dori să șterg întreaga arhivă, o voi putea face în câteva secunde, nu în ore întregi de muncă silnică digitală impusă de corporații care profită de orice chichiță pentru a ne ține captivi.
Controlul asupra propriilor fotografii nu ar trebui să fie un lux sau o bătălie de uzură cu interfețe gândite să te descurajeze. Am renunțat la serviciul similar oferit de Amazon încă din 2020 din aceleași considerente și, deși plătesc în continuare pachete Family pentru beneficiile adiacente, viitorul amintirilor mele nu va mai depinde de mila unui algoritm.
În final, amintirile sunt ale noastre, nu ale lor, chiar dacă ei încearcă din răsputeri să ne convingă de contrariu prin „erori” de calcul și piedici birocratice digitale.
De ce nu Photos de la Synology?
Pentru că am QNAP… :)