Ce nu-mi place la muzeele din cadrul Muzeului Național Brukenthal, din Sibiu
Weekend-ul trecut am vizitat Casa Altemberger (Muzeul de Istorie), și Galeriile de Artă Europeană, ambele din cadrul Muzeului Național Brukenthal. Tezaurul de la Casa Altemberger, datorită „Săptămânii Altfel” sau, mai bine spus, a programului „Să știi mai multe, să fii mai bun”, nu a putut fi vizitat, dar, sincer vă spun, nu i-am prea simțit lipsa.
Cumpărată în 1545 de magistratura orașului, Casa Altemberger, numită după primul său proprietar, a fost sediul Primăriei până în 1948. Casa Altemberger, formată din zece unități arhitectonice la care se adaugă turnul de apărare, structurează împreună unul dintre cele mai impresionante ansambluri de arhitectură gotică civilă din Europa de Sud Est […].
Sursa: Website-ul Oficial
La Casa Altemberger ai ce vedea și învăța dacă ai puțin noroc și dacă îți plac istoria și arhitectura, armele și uneltele vechi, meșteșugurile, podoabele și obiectele de mobilier. Norocul e foarte important și spun asta deoarece, dacă nu ai norocul să pui întrebări persoanei potrivite, te vei trezi urmărit de cineva plictisit de repetarea acelorași texte pentru fiecare vizitator în parte; în plus, majoritatea pieselor expuse nu sunt însoțite de explicații. Poate că tușul și hârtia sunt al naibii de scumpe în Sibiu, sau, poate, persoana care trebuia să se ocupe de realizarea lor a fost concediată, dar asta contează mai puțin. Cel mai trist este că în interiorul muzeului am întâlnit angajați care, mai des decât m-aș fi așteptat, au ridicat din umeri atunci când le-am adresat întrebări referitoare la multe dintre obiectele expuse; uneori, dovadă că lipsa etichetelor nu afectează doar vizitatorii, n-au știut să-mi spună nici măcar denumirea obiectului care îmi stârnise curiozitatea.
În Palatul Brukenthal, la Galeriile de Artă Europeană, unde, apropo, am avut prilejul să admirăm, pe lângă Fata cu mărgele roșii, una din variantele celebrei picturi de Car cu Boi, ambele pictate de Nicolae Grigorescu, am pățit exact la fel (excepție făcând tablourile, care erau însoțite de o etichetă destul de bogată în informații), dar, spre deosebire de Muzeul de Istorie Naturală (loc în care am fost abandonați printre vitrine, la propriu), eram urmăriți în permanență de ochii iscoditori ai angajaților. Pe unii, inclusiv i-am deranjat de la masă… Pe bune! Chiar nu glumesc! În una din săli, două doamne, angajate ale instituției, înfulecau de zor pachețelul, așezate pe băncuța de pe care, în mod normal, vizitatorii pot admira liniștiți operele de artă.