Trist, foarte trist.
O cunoștință are un accident în urma căruia rămâne fără un picior. Trec anii, iar ea îi simte pe cei din jur care deși o văd incompletă, fac eforturi pentru a-și ascunde compasiunea, mila, neputința de a o ajuta în vreun fel, neștiind că în acest fel îi adâncesc și mai tare rana din sufletul ei firav, supus atâtor suferințe. Aceleași fețe le vede oră de oră, zi de zi, lună de lună, an de an. Uneori, însă…
Iar cei care o cunosc, revoltați, nu contenesc să se întrebe cum e posibil așa ceva și nu le vine să creadă în ce lume inumană trăiesc. Câtă cruzime!!! Nu-și pot crede ochilor ceea ce tocmai au citi! E strigător la cer! Ce ticălos! Ce nemernic! Ce animal!!!
Continuă să citești …