Un avantaj important al folosirii mașinilor virtuale îl oferă funcția de import/export integrată în soluțiile de virtualizare. În VirtualBox aceasta poate fi accesată din meniul File » Import Appliance / Export Appliance. Putem importa o mașină virtuale în două feluri: prin click pe opțiunea dedicată aflată în meniu file:
Ori deschizând fișierul *.ova al acesteia:
Fiindcă urmează să public o serie de tutoriale bazate pe mașini virtuale, voiam să mă asigur că toată lumea știe cum să creeze una, așadar voi începe prin a explica instalarea VirtualBox, unul dintre cele mai bune programe cu care putem crea PC-uri virtuale în propriul computer.
Computerele virtuale pot fi utilizate, de exemplu, pentru a testa cu ușurință alte sisteme de operare, pentru a testa programe și configurații, pentru a folosi programe incompatibile cu sistemul de operare instalat în PC, etc.
Odată cu distribuțiile Linux am plimbat prin laptop și mașinile virtuale create în VirtualBox, iar în una dintre aceste ocazii m-am panicat rău văzând la pornirea mașinii virtuale problematice mesajul de eroare VD: error VERR_FILE_NOT_FOUND.
Deși la prima vedere nu-ți dă de înțeles acest lucru, rezolvarea e cât se poate de simplă: ștergi din VirtualBox mașina virtuală în cauză și creezi una nouă identică, muți în folderul acesteia HDD-ul virtual al celei care dădea eroare și i-l atașezi.
Fiindcă atât în Ubuntu, cât și în Manjaro și Debian pentru configurarea clientului OpenVPN este suficient să imporți fișierul de configurare a clientului (.ovpn), ați putea crede că și în Fedora 32 este la fel. Nu este, iar eu am aflat asta în cel mai nepotrivit moment cu putință.
Presat de timp, sar pe Google și plin de speranță și dau de tot felul de soluții. În timp ce unii explicau că SELinux nu permite importul din altă locație decât /etc/openvpn/client/ și că ar trebui să faci importul manual, soluție care n-a funcționat în cazul meu, alții te sfătuiau direct să schimbi distribuția.
Trebuie să vă avertizez încă de la început că nici de această dată nu este vorba de un ghid de configurare a Ubuntu 20.04 LTS apt pentru toată lumea, ci de niște simple notițe personale care cu siguranță îmi vor prinde bine în caz că voi fi nevoit să-l reinstalez, însă pe care, dacă le găsiți utile, le puteți pune în practică.
După cum unii știți deja, imediat după ce instalez o nouă versiune a sistemului de operare în cauză, indiferent că e vorba de Windows ori GNU/Linux, creez un document text în care notez fiecare modificare realizată. Dacă este bună, rămâne acolo, în caz contrar o tai și asa știu că a fost problematică sau nenecesară, deci nu trebuie repetată.
Alaltăieri am instalat Ubuntu 20.04 pe Dell, funcționează impecabil, dar până să o facă mi-a dat ceva bătăi de cap. Testele făcute pe ASUS m-au ajutat doar să decid între o distribuție sau alta și nimic mai mult, iar asta deoarece fiecare laptop are particularitățile sale, iar de la unul la altul, în special dacă nu provin de la același fabricant, pot fi diferențe importante.
În primul rând diferă BIOS-ul și cum este acesta configurat să pornească. În cazul ASUS-ului n-am avut mare lucru de configurat, asigurându-mă că boot-ul e configurat pe UEFI și Secure Boot-ul activat, toate bune. În schimb, în cazul Dell-ului lucrurile nu sunt chiar atât de simple, iar până dat cu „rețeta corectă” am mai chelit puțin.
