Despre cum te servesc maghiarii din Harghita când le vorbești românește + o anecdotă

Circulă de mult povestea unui individ care a cerut pâine în Gheorgheni sau Tușnad sau Miercurea Ciuc, dar fiindcă i s-a adresat vânzătoarei în limba română, nu în maghiară, a rămas flămând.

Eu, unul, nu am pățit-o niciodată, nici în Gheorgheni, nici în Miercurea Ciuc și nici în Tușnad, prin care am trecut și rămas peste noapte destul de des de-a lungul timpului, motiv pentru care, cu fiecare nouă vizită prin zonă sunt tot mai convins că presupusul pățit ceruse fie o chită, fie un druț sau un dumicat, situație în care până nu demult nici eu n-aș fi știut cum și cu ce pot să-l ajut.

Ultima vizită prin zonă am făcut-o weekend-ul trecut. Prima oprire am făcut-o la Hanul Hotarul Ciucului, unde am mâncat o delicatesă a bucătăriei maghiare pe care o comand de fiecare dată când am ocazia să trec prin zonă, și anume o ceafă de porc cu sos de ciuperci și tarhon. Pe lângă ceafă am cerut și garnitură de cartofi prăjiți și bere, tot în limba română. Știți ce s-a întâmplat?!?

Mi-a venit comanda exact așa cum o cerusem, fără alte explicații, fără desene și degete întinse spre rafturi și alte mese. Apropo, dacă vă plac mâncărurile aromate, friptura aceasta, dacă aveți ocazia, trebuie neapărat să o încercați!

De acolo am plecat la Tușnad, unde am rămas peste noapte la niște gazde foarte primitoare. Să ne înțelegem, nu ne-am cazat la o pensiune, ci „la privat”, adică la niște oameni care primeau alți oameni în gazdă. Erau maghiari, altfel tentativele mele de a găsi cusurul nu și-au fi avut rostul.

Cusurul nu l-am găsit niciunde, nici la gazde și nici la magazinele în care am intrat pentru a ne face cumpărăturile. Oamenii ne-au vorbit peste tot frumos, ne-au și servit excepțional, ba chiar ne-au făcut și mici cadouri.

De exemplu, când să pregătim grătarul ne-am dat seama că nu avem cărbuni. Gazda a observat asta și fără să ne întrebe ne-a adus câteva lemne și chiar un sac de cărbuni și s-a oferit să ne ajute cu o lampă pe gaz pentru a aprinde mai ușor focul.

Văzându-mă că fotografiez fiecare floare și element de decor în parte, gazda s-a apropiat și a început să-mi vorbească despre fiecare și despre cum a ajuns în curtea lor.

Seara târziu, când deja nu mai era timp de altceva, am început să vorbim la un pahar de vișinată adusă de socrii, despre pofta de mâncare pe care ți-o dă aerul curat, zona și relaxarea de acolo, aflând că ne place, gazda ne-a promis că a doua zi ne prepară un gulaș pe care să-l ținem minte.

Din păcate eram doar în trecere și urma să plecăm la primele ore ale dimineții, astfel că nu mai era timp de așa ceva deși mi-ar fi făcut o mare plăcere să mai rămân câteva zile.

După cum vă spuneam și mai sus, niște oameni minunați! Atât de minunați încât, dacă intenționați să treceți prin Tușnad și aveți nevoie de cazare vi-i recomand cu drag! Îi găsiți la ieșirea din Tușnad pe partea stângă, iar aici aveți numărul lor de telefon.

Lacul Sfânta Ana & Miercurea Ciuc

De la ei am plecat spre lacul Sfânta Ana. Or fi existat români în „staff”, dar eu n-am întâlnit niciunul.

De la cel care ne-a luat taxele pentru a coborî cu mașina până la cea mai apropiată parcare și până la cel care închiria bărci, toți erau maghiari, unii dintre ei inclusiv stâlcind bine româna, dar asta nu înseamnă că nu ne-am înțeles, că ne-au vorbit într-o doară cum ni s-a vorbit adesea în diversele instituții ale statului pe unde am avut de rezolvat hârtii de-a lungul timpului, de prin București, Hunedoara, Deva, Arad și Sibiu (adică localități unde superioritatea numerică aparține românului neaoș), ci cu foarte mult bun simț, prea mult în unele situații (un tip care făcea curățenie pe malurile lacului mi-a mulțumit că l-am întrebat ceva despre lac :) ).

De la lac am plecat spre Miercurea Ciuc, unde am întrebat la tot pasul cum ajung acolo sau dincolo, ce merită vizitat, cât e ceasul, la ce oră pleacă trenul spre Cluj ( :) ), în fine, vrute și nevrute pentru a forța nota și încerca să dau de un ciufut, dar n-am avut șanse.

Cei care nu știau să-mi răspundă se scuzau și-și vedeau de-ale lor, ceilalți îmi ofereau inclusiv mai multe informații decât aș fi avut nevoie.

Călătoria a continuat prin Gheorgheni și s-a terminat la Toplița, iar pe traseu am oprit în diverse locuri în aceleași condiții. Oamenii, peste tot, au fost amabili, respectuoși și foarte săritori.

Măgărușul

În Miercurea Ciuc, când m-am întors la mașina socrilor să iau ceva, a oprit un Clio cu numere de Ungaria și din el a coborât o doamnă care s-a îndreptat direct spre mine. După ce m-a salutat, îmi zice „Nu vă supărați, pot să merg în centru?”. M-a luat prin surprindere întrebarea, că nu știam la ce se referă și cum în spatele mașinii din care a coborât s-a format o micuță coloană, din grabă i-am răspuns instinctiv: „Puteți doamnă, eu n-am nimic împotrivă!”.

A mulțumit, a salutat, s-a urcat în mașină și au plecat fără să-mi dea timp de reacție. :|

Prin urmare, dacă peste vreo doi, trei ani auziți povestea cu o doamnă care a fost luată la mișto când, săraca, a întrebat respectuos cum poate ajunge în centru, să știți că e adevărată și că pe mine a avut nenorocul să mă întâlnească în cale.