La interviul de angajare…

Deoarece postul disponibil văzut pe unul dintre site-urile de profil era ispititor, click-ul pe butonul de aplicare a fost dat mai mult din reflex. Câteva ore mai târziu, telefonul suna pentru a se confirma locația și stabili ora la care urma să aibă loc interviul de angajare. M-am bucurat și mi-am promis că voi obține acel job indiferent ce s-ar întâmpla, așa că m-am pus pe căutat informații despre angajator, despre activitatea sa, etc.; cu alte cuvinte, să fac lucrurile pe care le-ar face orice om normal care își dorește să obțină un post. Dar în cazul meu nu era vorba de un post oarecare, ci de unul în care urmam să fac ceva ce făceam oricum zi de zi, din plăcere. Wow! Ce noroc dăduse pentru mine…

A urmat o noapte mai mult nedormită decât dormită, dar una după care avea să vină dimineața, dar nu orice dimineață, ci „Dimineața” pe care o așteptam de mulți ani! Dimineața în care aveam să obțin un job care să-mi placă cu adevărat! Și a venit, și eu m-am pregătit, am luat un taxi din coltul blocului până la cafeneaua de lângă clădirea în care urma să aibă loc interviul la care ajunsesem cu 20 de minute mai devreme, pentru a evita întârzieri neprevăzute. Am comandat și plătit o cafea (tot pentru a evita să întârzieri), am scos telefonul și am început să recapitulez informațiile despre firma unde, în curând, trebuia să încep lucrul.

Cu cinci minute mai devreme de ora stabilită pentru interviu, am părăsit cafeneaua. În clădire am ajuns cu 3 minute mai devreme, iar persoana care urma să mă ia la întrebări părea deja surprinsă de punctualitatea mea. Eu eram acolo, dar ea mai avea ceva de rezolvat. „Nu vă faceți griji, nu mă grăbesc.”, i-am spus eu bucuros că am creat impresie bună încă din primul moment.

După vreo 15 minute de așteptare, o blondă cu picioarele lungi până-n pământ, a ieșit dintr-o încăpere și m-a invitat să intru pentru realizarea interviului. Era secretara domnului cărunt care mă rugase mai devreme să aștept puțin.

Am intrat, am salutat încă odată, iar la invitația domnului în costum m-am așezat comod și așteptat ca dumnealui să termine de răsfoit CV-ul pe care îl printase între timp. La un moment dat, mă privește și mă întreabă ce știu despre compania pe care dumnealui o conduce. Desigur, am început să-i spun tot, de la anul în care a fost pusă pe picioare, cum și de cine, produsele lor de bază, premiile de care s-au bucurat, etc. Practic, eram o Wikipedie cu o singură filă. Am încercat să fiu scurt și la obiect, dar chiar și așa am vorbit aproximativ trei minute, până când am fost întrerupt cu un „Bla, bla, bla” venit pe neașteptate.

Am fost întrebat ce intenții am, de ce vreau acel post și de ce ar trebui să mă aleagă pe mine. Categoric, am început să-i înșir cei câțiva ani de experiență în domeniu acumulați la doar doi angajatori, premiile și bonusurile obținute, cursurile de specializare absolvite, motivația, spiritul de meu de echipă greu de egalat, etc.

În tot acest timp, eu încercam să-l privesc în ochi, secretara se scărpina în cap cu vârful unui deget pentru a nu-și strica minunăția de coafură, iar dumnealui privea monitorul calculatorului, aprobând din cap.

Când am terminat de vorbit, m-a privit în sfârșit și mi-a spus că da, chiar merit acel post. Că, dacă sunt dispus, voi putea începe chiar din lunea următoare, caz în care urma ca a doua zi să mă prezint la analizele medicale și la semnarea contractului. M-au trecut toate apele. Reușisem! Yes! Știam eu! Dar, stai puțin, nu s-a pomenit nimic de salariu, programul de lucru, zilele de concediu și restul. Stai că-l întreb!

„Nu vă supărați, n-am găsit în oferta jobului salariul oferit. Adică, nu era ceva concret, era pus între X și Y. Și cum e programul de lucru? Angajându-mă la dumneavoastră, am vreo șansă de a promova la un post mai bun?!? „

M-a privit surprins, și-a întors capul spre monitor, apoi mi-a răspuns „Salariul e X, programul e de 8 ore, de la 9 la 17 și da, ai șanse să promovezi, că de la noi pleacă multă lume…”

Hă?!? Cum?! Ce-a spus?!? Că pleacă multă lume?!? Păi cum adică pleacă multă lume?!? Salariul nu e chiar rău, dar dacă pleacă lumea, jobul nu-i chiar așa interesant pe cât pare. Și în timp ce mă gândeam eu și-mi vedeam de ale mele, domnul în costum se ridică, mă ridic și eu, îmi întinde mâna și-mi spune:

– Felicitări! Am decis să-ți ofer privilegiul de a face parte din compania noastră! De mâine vei face parte din ea și pe hârtie!

– Nu, îmi pare rău, nu mă interesează postul. Nu m-ați convins că fac o alegere bună angajându-mă la dumneavoastră.

Căruntul a amuțit, blonda a înlemnit, iar eu am profitat de oazei pentru a-mi lua rămas bun, face roată-împrejur și ieși din încăpere dezamăgit.

De ce oare majoritatea angajatorilor nu tratează persoana pe care au chemat-o la interviu de la egal, la egal. De ce consideră că noi, cei care căutăm un job mai bun, suntem muritori de foame și că decizia e doar al lor. Dar, și mai important, de ce sunt ei convinși că ne fac un privilegiu angajându-ne?!? Nu domnilor și doamnelor! Aici nu e vorba de un privilegiu, ci de un parteneriat pe care îl încheiem sau nu!

Tu, ca angajator, mă vrei pe mine fiindcă m-ai considerat cel mai bun dintre cei care s-au prezentat, iar eu fiindcă am avut sau încă mai am o impresie bună despre compania ta. Punct! Așa că nu mai pune fețe de parcă ți-a murit pisica atunci când îți spun că nu mă interesează postul tău, ci mulțumește-mi că m-am obosit să vin la interviu pentru a-ți asculta propunerile! Așa cum aș fi făcut și eu dacă m-ai fi trimis la plimbare cu un „Ne pare rău…”, mai fals decât „La Gioconda” ce atârnă într-un cui ruginit din garajul părinților mei…