Băi, n-ai văzut la căpșunarii ăstia de Italia și Spania cum uită ei să vorbească românește după doar un an p’afară? De fiecare dată când îi aud, nu pot să nu mă gândesc la acei oameni plecați în State, pe care, nici după zece ani în care n-au călcat pământ românesc, nu-i auzi să stâlcească cuvintele, și nici nu te iau cu […]“, spunea o voce izvorâtă din radioul proptit într-o doară pe birou. N-am mai ascultat continuarea deoarece, pentru moment, involuntar, gândul mi-a zburat la acea persoană ciudată care, la câteva minute după ce o cunoscusem în propria-i casă, mă îndemna să “guardez” o casetă video “în cahonul acela de sus”. Îmi aminteam perfect cum am continuat să o privesc, ca boul la poarta nouă, timp în care ea mai repetă de vreo două ori invitația. În timp ce aștepta să reacționez și eu îmi dădeam toată silința să mă dumiresc despre cum aș putea să o ajut, un al treilea participant la acțiune întinde mâna, ia caseta de lângă mine și o închide în cel mai înalt sertar al dulapului de lângă mine…
Dar nu era pentru prima dată când mi se întâmplase asta. Nici vorbă! Prima dată, aveam vreo șase ani! Eram în Vrancea, la bunici. Eu, și încă vreo trei de vârsta mea, scuturam un prun ce stătea să cadă pentru a-l jumuli de verziciuni. La un moment dat, pe poarta de lângă noi ieșiră una bucată cucoană, un nenea mai burtos și trei prunci care ne priveau dubios. O băbuță care părea că numără pietrele de pe potecă, după cei sărută cu foc și-și luase rămas bun de la domniile lor, își suflă nasul într-o basma cenușie, apoi își șterse oftând, o lacrimă ce-i brăzdă obrazul. Dintr-o dată tresare și, privindu-i cum se îndepărtează, le strigă: “Maică, să mai poftiți maică și pe la pe mine înainte de-ți pleca!”. Burtosul face o piruetă, pesemne era purtătorul de cuvânt al grupului, și-i răspunde de peste pârâu: “Mai poftim maică, mai poftim, da în “uichend”, că săptămâna asta avem de făcut fân cu Ăl bătrân”.
De ce în România, unul care folosește englezisme în vorbire este privit ca un om cult, în timp ce unul care scapă un “scuzami” ori un “perdon”, e neapărat prost și a uitat limba română?!?
stii ce am constatat eu legat de cuvintele imprumutate de la straini? ori ca limba noastra, romana, are un vocabular prea sarac si de aceea suntem nevoiti sa invatam de la altii, ori suntem noi prea destepti si, fiindca stim toate cuvintele din vocabular, trebuie sa invatam si de la strainezi.
Ei, glumesc, dar recunoaste si tu ca uichend este mai usor de spus decat sfarsit de saptamana.