Provin dintr-o familie modestă, cu tată electrician, bunic zugrav, bunică și mamă casnice. Ai mei au divorțat când aveam 2 ani. Fusesem încredințat mamei mele. Ea a rămas în Vulcan, tata și familia lui s-au mutat în Bistrița. Tatăl meu, tot prin acea perioadă, fusese diagnosticat cu diabet zaharat, iar înainte să împlinesc 6 ani, rămăsese fără ambele picioare, amputate din cauza unor răni care, datorită bolii, nu cicatrizau. Distanța și boala tatălui meu ne-au depărtat într-atât de mult încât primele mele amintiri cu el își au originea în poze pe care mi le arăta mama. A murit când aveam 8 ani, mult prea devreme să apuc să-l cunosc în circumstanțele date.
Ca femeie într-un oraș minier era aproape imposibil să-ți câștigi existența, darămite să mai întreții și un copil! Chiar și așa, prin sacrificii pe care numai ea le știe, mama a reușit să-mi ofere o copilărie fericită, nicidecum una marcată de lipsuri ci din contră, știam că dacă mama îmi promite ceva, e doar o chestiune de timp până când dorința mea se va împlini. Uneori treceau zile, alteori ani, dar de cele mai multe ori dorințele mele se îndeplineau. Pentru mine nu conta că Moș Crăciun ajungea în decembrie, aprilie sau august, important era că ajungea la un moment dat. De altfel, dacă bine-mi amintesc, Moș Crăciun a ajuns o singură dată mai devreme, nu eram acasă, așa că m-a căutat și găsit într-un final la grădiniță.
Îmi amintesc că aveam și prieteni pe care nu i-a găsit nici la grădiniță. Eram trist pentru ei și încercam să-i încurajez să nu-și piardă speranța. Le povesteam că mie, chiar dacă de cele mai multe ori nu mă găsea acasă atunci când mă căuta, mi le trimitea fie prin mama, că i le dădea când se întâlnea cu ea prin oraș, fie prin mătușa de la Bistrița, iar aceasta nu putea veni des, că stătea foarte departe și uneori ajungea abia o dată la câțiva ani.
La momentul actual, în România sunt foarte mulți copii la care Moș Crăciun n-a ajuns și nici n-au prea mari șanse să primească vreun semn de la el și e trist, foarte trist, cu atât mai trist cu cât ei n-au nicio vină că s-au născut în familii sărace, destrămate, sau care nu i-au dorit.
Stă în puterea noastră să le aducem bucuria în suflet, e datoria noastră să o facem! Bucuria nu se cumpără cu mulți bani! Un baton ce ciocolată, o pereche de șosete sau mănuși, o căciulă, o jucărie, inclusiv un pix banal, provoacă incontestabil unui copil sărman o bucurie mai mare decât ne poate oferi nouă orice reușită! Îi redă speranța, îl face să conștientizeze că merită, că e special. Îl încurajează să lupte mai departe, îi demonstrează că merită să o facă! Îi dă puterea să lupte cu toate forțele pentru ca atunci când va fi mare să poată, la rândul său, să ofere fericire!
În plus, nu e deloc costisitor! Nici măcar nu e necesar să cheltuim bani pentru a aduce în sufletul unui copil bucuria pe care și noi am trăit-o la rândul nostru atunci când deschideam cadourile primite! O cutie de carton sigur găsiți prin casă ori la cel mai apropiat magazin, iar în ea puteți pune tot ceea ce nu mai folosiți și vă lasă inima, tot ceea ce poate aduce o lacrimă de bucurie unui copil! Noi am umplut 3 astfel de cutii într-un timp record și cu o investiție minimă, dar sperăm să umplem și altele.
Le-am vorbit și prietenilor despre inițiativa celor de la ShoeBox, iar unii dintre aceștia s-au arătat interesați și ne-au cerut să-i anunțam când vom trimite cutiile, să le trimitem împreună.
A pune un banner pe blog e OK, la fel e și partajarea în rețelele de socializare a tuturor inițiativelor de acest gen, dar nu se compară cu implicarea! Implicați-vă, trăiți bucuria de a ști că ați făcut fericit un copil pe care nu-l cunoașteți, unul mai nenorocos decât voi și care, date fiind circumstanțele, nu va putea niciodată să vă răsplătească! Faceți-vă cadou o astfel de trăire!
Tot ce trebuie să știți e pe site-ul oficial, iar aceasta este lista punctelor de colectare din țară.
Chiar dacă nu-i cunosc pe inițiatorii campaniei și nici nu mi-a fost propus de niciunul dintre ei să vă vorbesc despre ea, mă ofer voluntar să vă ajut cu orice informații sau ajutor considerați că-mi stă în putere să vi le ofer.
daca povestea de la inceput este a ta, e de-a dreptul de admirat felul tau de a fi, adica ai cunoscut greul de mic si cand te-ai facut mare si te-ai ,,realizat” ai ramas la fel de modest fara basini in cap cum fac unii care sunt saraci mici, dar cand ajung mari si fac banii, se ingamfeaza si uita de unde au plecat. Bine, ai si tu unele momente cand esti enervant, dar totusi pastrezi o limita :)
Ai dreptate, am „momentele mele”, dar fac tot posibilul să le răresc.
Felicitari!
Minunat ca ai scris despre cei de la ShoeBox si e trist ca inca mai sunt familii sarace si copii care nu au cunoscut pe Mos Craciun. Imi dau lacrimile cand ma gandesc cate sacrificii a facut si mama mea sa creasca 2 copii singura si imi aduc aminte cat de bucuros eram si cu cat patos asteptam cadourile de Craciun primite din America, in care gaseam tot felul de chestii. Vorba ta, ma bucuram pana si pentru o radiera sau creion, in naivitatea mea si, dupa cum spunea cineva mai sus, daca reusim sa avem o viata decenta, prospera sau luxurianta e bine sa nu uitam unde am fost si sa fim asertivi, darnici si sa le intindem o mana celor din jurul nostru si sa-i incurajam si pe ceilalti sa ia initiativa :)
emotionanta povestea vietii tale din trecut … nu stiu cum sa spun dar mi-a rascolit sufletul . nu se poate sa nu ai un sentiment cand auzi o astfel de poveste . cristian capul sus frate viata merge inainte iar tu sa ai norocul sa stai cu familia ta alaturi pana la adanci batraneti
Nu pentru mine am căutat compasiunea în acest articol, dar mulțumesc pentru urări.