Ieri, fiindcă simțeam nevoia unei plimbări relaxante după multe ore în fața calculatorului, am acceptat invitația la o plimbare în afara orașului. Inițial nu prea știam unde o să mergem și ce o să facem acolo unde vom ajunge dar, odată urcați în mașină, cineva a propus să dăm o fugă până la Ocna Sibiului. Nimeni n-a protestat. Pentru noi era mai importantă plimbarea decât obiectivul.
Ajunși în Ocna Sibiului ne-am oprit chiar în fața la Centrului de Informare Turistică pentru a cere indicații. Categoric, având în vedere perioada anului, acesta era închis. Din fericire, o hartă a orașului pe care, apropo, doar cartografii ar fi știut cum să o interpreteze, indica prezența unui muzeu; dar am avut noroc.
Fix înainte de a porni pe drumul greșit, pe o bicicletă ruginită, de undeva, a apărut un bătrânel foarte amabil care a știut să ne indice drumul corect. Cinci minute mai târziu ne aflam în fața unei porți deasupra căreia, o tablă maronie, scrisă de mână, ne informa că am ajuns la destinație. Am sunat la poartă și am așteptat cuminți, în lătratul unui cățel speriat, ca un angajat al muzeului să ne deschidă. Deoarece am crezut că e vorba de muzeul amplasat într-o casă memorială, imaginați-vă ce surprinși am fost atunci când poarta ne-a fost deschisă de o doamnă de vreo 50 de ani, echipată ca orice altă gospodină.
Doamna și-a cerut scuze și ne-a rugat să-l așteptăm pe „Aurel”. Ne-a mai spus, fără ca noi să cerem explicații, că Aurel, neavând mare lucru de făcut prin ogradă, lenevise puțin mai mult decât de obicei, în pijamale. Iarăși am așteptat cuminți și, în scurt timp, Aurel, un domn cărunt, simpatic, la vreo 50 de ani, după ce s-a prezentat, ne-a strâns mâinile și ne-a invitat să-i vizităm colecția muzeală personală.
Domnul Aurel Achim a fost șofer. Când s-a pensionat, împărtășind „pasiunea fratelui de la Alba”, a început să colecționeze obiecte și mașinării din istoria civilizației tehnice din România. În cei șapte ani în care au trecut de atunci, dl Aurel a reușit să adune în propria curte o colecție impresionantă de obiecte, de la monezi la aparate foto cu burduf fabricate cu aproape 100 de ani în urmă, războaie de țesut, prășitori și batoze.
Majoritatea obiectelor erau însoțite de etichete descriptive, traduse în mai multe limbi, dar, datorită explicațiilor bogate oferite de amfitrionul nostru, nimeni nu le-ar fi simțit lipsa; asta chiar și în condițiile în care multe dintre obiectele expuse le vedeam pentru prima dată!
Colecția este răspândită în toată gospodăria. Mai bine spus, aceasta ocupă toate încăperile nelocuite ale caselor aflate de o parte și cealaltă a curții, până la ultimul colțișor al acesteia.
Pentru vizitarea colecției muzeale nu se percepe taxă, la intrare existând o urnă de plexiglas în care, vizitatorii, pot dona orice sumă de bani în scopul întreținerii și dezvoltării acesteia.
Am avut ce vedea în cele aproximativ două ore petrecute în muzeul personal al familiei Achim. Vizita, cu mici excepții care nu au avut de-a face cu colecția și nici cu gazdele noastre, a fost una dintre cele mai plăcute de până acum. Mi-a plăcut atât de mult și m-am bucurat de fiecare secundă petrecută acolo încât, chiar dacă, din neatenție, în primele minute ale vizitei am reușit să dau cu DSLR-ul de ciment și să-l transform într-o bucată de plastic inutilă. M-am ales și cu câteva fotografii pe care le-am încărcat în galeria pe care, dacă sunteți curioși, o puteți vizualiza aici.
Așadar, dacă sunteți din Sibiu, din împrejurimi sau aveți drum pe aici și vreți să vedeți și altceva decât expozițiile Muzeului Național Brukenthal, la 20 de minute de mers cu mașina, în Ocna Sibiului, vă așteaptă doi oameni minunați, Anuța și Aurel Achim, dornici să vă vorbească cu drag despre fiecare obiect al colecției, parte din istoria civilizației tehnice din România secolului trecut.