Weekend-ul trecut am vizitat Casa Altemberger (Muzeul de Istorie), și Galeriile de Artă Europeană, ambele din cadrul Muzeului Național Brukenthal. Tezaurul de la Casa Altemberger, datorită „Săptămânii Altfel” sau, mai bine spus, a programului „Să știi mai multe, să fii mai bun”, nu a putut fi vizitat, dar, sincer vă spun, nu i-am prea simțit lipsa.
Cumpărată în 1545 de magistratura orașului, Casa Altemberger, numită după primul său proprietar, a fost sediul Primăriei până în 1948. Casa Altemberger, formată din zece unități arhitectonice la care se adaugă turnul de apărare, structurează împreună unul dintre cele mai impresionante ansambluri de arhitectură gotică civilă din Europa de Sud Est […].
Sursa: Website-ul Oficial
La Casa Altemberger ai ce vedea și învăța dacă ai puțin noroc și dacă îți plac istoria și arhitectura, armele și uneltele vechi, meșteșugurile, podoabele și obiectele de mobilier. Norocul e foarte important și spun asta deoarece, dacă nu ai norocul să pui întrebări persoanei potrivite, te vei trezi urmărit de cineva plictisit de repetarea acelorași texte pentru fiecare vizitator în parte; în plus, majoritatea pieselor expuse nu sunt însoțite de explicații. Poate că tușul și hârtia sunt al naibii de scumpe în Sibiu, sau, poate, persoana care trebuia să se ocupe de realizarea lor a fost concediată, dar asta contează mai puțin. Cel mai trist este că în interiorul muzeului am întâlnit angajați care, mai des decât m-aș fi așteptat, au ridicat din umeri atunci când le-am adresat întrebări referitoare la multe dintre obiectele expuse; uneori, dovadă că lipsa etichetelor nu afectează doar vizitatorii, n-au știut să-mi spună nici măcar denumirea obiectului care îmi stârnise curiozitatea.
În Palatul Brukenthal, la Galeriile de Artă Europeană, unde, apropo, am avut prilejul să admirăm, pe lângă Fata cu mărgele roșii, una din variantele celebrei picturi de Car cu Boi, ambele pictate de Nicolae Grigorescu, am pățit exact la fel (excepție făcând tablourile, care erau însoțite de o etichetă destul de bogată în informații), dar, spre deosebire de Muzeul de Istorie Naturală (loc în care am fost abandonați printre vitrine, la propriu), eram urmăriți în permanență de ochii iscoditori ai angajaților. Pe unii, inclusiv i-am deranjat de la masă… Pe bune! Chiar nu glumesc! În una din săli, două doamne, angajate ale instituției, înfulecau de zor pachețelul, așezate pe băncuța de pe care, în mod normal, vizitatorii pot admira liniștiți operele de artă.
În ciuda detaliilor care s-au opus cu desăvârșire trăirii unei experiențe plăcute în timpul vizitelor, a taxei percepute pentru realizarea fotografiilor în interior —1200 lei; da, noi— și a angajaților care-ți vorbeau sictiriți, sprijiniți de pereți ori tocurile ușilor, am plecat de acolo mulțumit că nu am dat degeaba banii pe bilet.
Fotografiile
Majoritatea fotografiilor le-am realizat în grabă, cu camera smartphone-ului, atunci când „ghizii” erau atenți la altceva, sau cu aparatul Nikon D3100, atunci când aceștia ne abandonau, dar, zic eu, chiar și așa, nu sunt chiar atât de rele încât să nu vă sporească interesul de a vizita muzeele în care au fost realizate, cu prima ocazie pe care o veți avea. Iată-le:
- Fotografiile realizate la Muzeul de Istorie Naturală
- Fotografiile realizate la Casa Altemberger, Muzeul de Istorie
- Fotografiile realizate la Palatul Brukenthal, Galeriile de Artă Europeană
Părerea…
Părerea mea e că muzeele din cadrul Muzeul Național Brukenthal se bucură de un renume pe care, datorită modului în care sunt ignorate anumite detalii foarte importante pentru vizitator, nu și-l merită. Din punctul meu de vedere e al dracului de penibil să vizitezi o galerie de artă în miros de parizer și portocale.
Și e trist să vezi cum persoana care ar trebui să te informeze, dacă ai norocul să nu ridice din umeri atunci când o întrebi ceva, îți bolborosește, plictisită, un răspuns evaziv, aproape întotdeauna așezată ori rezemată de ceva. E păcat să vezi cum, în general, nici măcar salariul mizer pe care îl primește lunar, nu și-l merită.
În rest, în afară de lumina proastă care te obligă să privești tablourile doar din anumite unghiuri pentru a nu vedea reflexii, aerul stătut, scârțâitul podelelor și ochii fixați în permanență în ceafa ta, e ok… Așadar, dacă iubiți arta, istoria sau natura și nu sunteți foarte pretențioși, vă recomand să nu lăsați să treacă pe lângă voi ocazia de a trece pragul acestor minunate muzee!
Taxa e de 120 lei noi dar oricum foarte mare. Culmea e ca se gasesc pe google imagini cu destul de multe interioare si se pot salva fara nici o problema. In rest si eu am avut aceeasi experienta neplacuta cu paznicii . Din fericire am dat peste un muzeograf tinerel care si-a facut timp cam 10 minute si pentru mine – chit ca mi-a dat informatiile cerute din mers, peste umar. Voiam sa stiu ce sunt lazile de vecinatate :)