Se spune adesea că dacă părinții au studii superioare, copiii lor au rezultate mai bune la școală. Este o ipoteză logică, dar simplistă, pentru că omite un aspect esențial: implicarea. Un studiu recent, realizat de Universitățile North Carolina State, Brigham Young și California din Statele Unite, a vrut să demonstreze exact acest lucru. Concluzia? Implicarea părinților în viața școlară a copiilor este mult mai importantă pentru succesul academic decât renumele școlii, calitatea profesorilor sau chiar metoda de predare.
Profesorul de sociologie Toby Parcel, de la North Carolina State University, a subliniat că „descoperirile noastre le atrag atenția părinților asupra rolului important pe care îl au și pe care nu ar trebui să îl neglijeze. Să investească timp în copiii lor, să le verifice temele, să se implice în activitățile școlare și să îi facă să înțeleagă importanța școlii”. Pe scurt, deși atât familia, cât și mediul școlar sunt importante, rolul implicării părinților este cel care dictează, în final, succesul la învățătură. Studiul face referire la două concepte cheie: capitalul social familial și capitalul social școlar. Dacă vreți să aprofundați subiectul, puteți consulta lucrarea de bază despre capitalul social.
Ce e de fapt capitalul social?
Capitalul social se referă la rețeaua de relații și conexiuni dintr-un grup (fie el familie sau școală) și la resursele care derivă din acestea. De exemplu, un capital social familial ridicat înseamnă că părinții sunt capabili să ofere ajutor la teme, să explice concepte dificile și să ofere un mediu de susținere pentru învățare. În schimb, capitalul social școlar este dat de calitatea profesorilor și de mediul educațional per total.
Revenind la studiu, cred că este inutil. Nu neapărat pentru că e greșit, ci pentru că demonstrează un lucru evident: eșecul școlar apare, de obicei, acolo unde e un cumul de factori negativi. Permiteți-mi să vă explic din propria experiență.
Trei profesori, trei experiențe diferite
Voi începe cu limba engleză. Am avut prima întâlnire cu ea în clasa a II-a, având o profesoară extrem de rigidă. Predatul era o corvoadă: se extrăgeau bilețele dintr-un bol pentru conjugări, iar dialogul și exemplele practice lipseau cu desăvârșire. În paralel, făceam meditații cu o vecină ingineră. Chiar dacă învățam corect, pronunția cu accent american era considerată inadmisibilă de profesoară. Rezultatul? La finalul ciclului primar, ¾ din clasă am rămas corigenți la engleză.
Mai departe, limba franceză. Primul meu contact cu franceza a fost în clasa a VI-a. Profesoara era relaxată, iar ora era un loc unde „important era să nu ne spargem capetele”. Eu profitam de ocazie pentru a-mi face temele la alte materii sau pentru a desena schițe de aeromodele. După doi ani de studiu, tot ce am învățat a fost „bonjour” și „au revoir”.
Nu în ultimul rând, geografia. Începând din clasa a V-a, am început să nu o mai înțeleg deloc. Profesorul, dirigintele nostru, ne vorbea adesea despre navete spațiale, dar predarea se rezuma la un dictat continuu. Am învățat că geografia înseamnă memoratul înălțimilor munților și a lungimilor râurilor. Așa că învățam pe de rost, dădeam lucrarea și uitam tot, până la următorul capitol. Singurul lucru care mi-a rămas în memorie este numele profesorului și faptul că avea o Dacie 1300 albastră.
Realitatea de acum
Problema este mai complicată acum, când tehnologia a devenit o parte esențială din viețile noastre. În fața unui profesor dezinteresat, e greu pentru un elev să rămână concentrat când are acces la TikTok, YouTube sau jocuri direct de pe telefonul mobil primit cadou de la părinți pentru bunele rezultate la școală.
Chiar și uneltele de inteligență artificială, precum ChatGPT, sunt folosite de elevi pentru a depăși cu ușurință evaluările periodice. Când dezinteresul de la catedră se combină cu lipsa de implicare a părinților, deznodământul nu poate fi decât unul trist, în care tehnologia ajunge să fie o barieră, nu un instrument de învățare.
Concluzia e simplă
Când la catedră ai un profesor care a ales meseria din lipsă de alternative, nu din vocație, singura ta șansă este capitalul social familial. Dacă părinții știu să-ți explice ce profesorul nu a fost capabil, poți avea rezultate bune, chiar și cu un capital social școlar scăzut. Pe de altă parte, dacă ambii factori sunt pozitivi – profesorul este bun, iar părinții te pot sprijini – rezultatele vor fi, evident, excelente.
Problema reală apare când ambele elemente lipsesc. Atunci când profesorul este nepregătit, iar părinții, deși te încurajează, nu au cunoștințele necesare pentru a compensa lipsa acestuia, performanțele școlare nu au cum să fie altele decât scăzute. Pentru a ajunge la această concluzie, nu era nevoie de un studiu științific. Era suficientă o doză de bun-simț și o privire aruncată asupra realității din multe școli din România.
