La Arboretumul Simeria (Parcul Dendrologic) nu mai dădusem de ani buni, vreo 14 dacă am făcut bine calculele, așadar sâmbătă, când am aflat că trebuie să fiu în Hunedoara la început de săptămână, mi-am făcut bagajele în grabă, am aruncat niște haine pe mine și am pornit la drum special pentru a avea toată duminica la dispoziție pentru a-l revedea.
Am ajuns în parc pe la 11:00, cu gândul să fac vreo două fotografii înainte să ajungă grupul despre care îmi vorbise Lucian cu o zi înainte; n-am apucat. Eram atât de fascinat de frumusețea tomnatică a parcului încât ora de avantaj s-a scurs înainte să scot bine aparatul din geantă, așa că am lăsat sesiunea foto pe mai târziu și am revenit la intrare, locul de întâlnire al membrilor grupului Parcul Dendrologic Simeria, despre care auzisem doar cuvinte de laudă.
Deoarece nu cunoșteam niciunul dintre membrii grupului, am profitat pentru a-i studia de pe margine, trăgând cu urechea la conversațiile lor. Din bucuria revederii demascată de zâmbetele sincere și largi de pe chipurile lor de fiecare dată când cineva intra pe poarta parcului, din dojenirile simpatice cu care se tachinau unul pe celălalt, dar și din felul în care se încurajau și menajau reciproc, am înțeles că aveam în fața mea un grup de prieteni care așteptau cu nerăbdare întâlnirea din fiecare duminică.
După fotografia de grup, la care m-au invitat și pe mine deși mă vedeau pentru prima dată, a urmat o plimbare plăcută prin parc, plimbare în timpul căreia i-am auzit făcând planuri privind soarta buturugilor și a arborilor căzuți, în care ei vedeau materie primă pentru viitoare scaune și măsuțe menite să ofere un loc de răgaz vizitatorilor veniți să admire acel colțișor de Rai pe Pământ.
Datorită eforturilor depuse la curățarea, îngrijirea și înfrumusețarea sa, parcul arată mai bine ca niciodată, e mult mai frumos și curat decât îl știam eu, iar plimbările pe aleile sale și timpul petrecut pe marginea lacurilor acoperite de frunzele ruginii răpuse de toamnă, sunt „medicamentele” perfecte pentru a te vindeca de stresul vieții cotidiene și detașa complet de forfota orașelor.
Am părăsit parcul la apus, bucuros și trist în egală măsură. Bucuros că am petrecut o superbă duminică de octombrie în inima sa, în compania unor oameni minunați, trist deoarece știam că nu voi putea retrăi acele momente plăcute prea curând…
Foto grup | © Ovidiu Manoilescu
Interesant! Si felicitari pentru articol. Pe nib mai activeaza cineva sau ce e cu sit-ul asta ca nu s-a mai postat nici un articol de vreo luna….
Mulțumesc! Nib „e tras pe dreapta”… momentan.
Interesant! Si felicitari pentru articol. Pe nib mai activeaza cineva sau ce e cu sit-ul asta ca nu s-a mai postat nici un articol de vreo luna….
Mulțumesc! Nib „e tras pe dreapta”… momentan.
Ai uitat sa spui vizitatorilor ca intrarea e aproape mocca,nu ca-n alte parti, am fost si eu recent si nu mi a venit sa cred …
Da, ai dreptate, costă doar 2 lei!
Ai uitat sa spui vizitatorilor ca intrarea e aproape mocca,nu ca-n alte parti, am fost si eu recent si nu mi a venit sa cred …
Da, ai dreptate, costă doar 2 lei!
unde mai e si parcul asta, poate imi fac timp si ma duc cu niste prieteni!
Ajuns în Simeria, întreabă orice om întâlnești pe stradă și o să-ți explice.
unde mai e si parcul asta, poate imi fac timp si ma duc cu niste prieteni!
Ajuns în Simeria, întreabă orice om întâlnești pe stradă și o să-ți explice.
Cat de fain…cate amintiri…am vizitat parcul dendrologic din Simeria acum vre-o 18 ani!!! Si din pozele tale imi dau seama ca nu s-a schimbat nimic! Eram o pustoaica fascinata de natura. Imi amintesc cum m-am intors acasa cu o punga plina de frunze uscate ale unui copac care mirosea a zahar ars…oare mai exsista acel arbore? Ma chinui de mult sa imi amintesc cum se numea :)
Nu știu să-ți dau un răspuns, dar am trimis întrebarea ta grupului și împreună vom încerca să identificăm „vinovatul” :)
Cat de tare!!! Ma gandisem si eu sa le scriu pe facebook :) Multumesc frumos, astept raspunsul cu interes!
Cristina, arborele se numește „Cercidiphyllum japonicum”.
Suuuuper! Multumesc mult :)
Cat de fain…cate amintiri…am vizitat parcul dendrologic din Simeria acum vre-o 18 ani!!! Si din pozele tale imi dau seama ca nu s-a schimbat nimic! Eram o pustoaica fascinata de natura. Imi amintesc cum m-am intors acasa cu o punga plina de frunze uscate ale unui copac care mirosea a zahar ars…oare mai exsista acel arbore? Ma chinui de mult sa imi amintesc cum se numea :)
Nu știu să-ți dau un răspuns, dar am trimis întrebarea ta grupului și împreună vom încerca să identificăm „vinovatul” :)
Cat de tare!!! Ma gandisem si eu sa le scriu pe facebook :) Multumesc frumos, astept raspunsul cu interes!
Cristina, arborele se numește „Cercidiphyllum japonicum”.
Suuuuper! Multumesc mult :)