După cum ați observat, în ultimele zile am fost mai mult inactiv decât activ, dar am o scuză bună, am niște musafiri de care mi-a fost tare dor și cărora încerc să le dedic cât mai mult din timpul meu liber. Împreună cu ei am vizitat locuri din și de pe lângă Sibiu pe care vreau neapărat să și le amintească toată viața. Și da, în aceste ieșiri am fost însoțit și de aparatul foto: păi altfel se putea?!? Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc, ci despre postprocesarea fotografiilor. Postprocesarea fotografiilor, în opinia mea, este esențială pentru a reda ceea ce ochii au văzut, dar aparatul foto n-a fost capabil să imortalizeze. Iată un exemplu edificator:
După cum probabil v-ați dat seama, fotografia A este rezultatul oferit de aparatul foto, în timp ce fotografia B este rezultatul obținut în urma postprocesării fotografiei A. Ei, dacă eu aș fi văzut ceea ce aparatul foto mi-a oferit, vă asigur că nu m-aș fi ostenit să îngenunchez și să-l fotografiez pe Patrocle. Pur și simplu aș fi trecut mai departe. Dar nu a fost așa! Patrocle e de o frumusețe rară, are o blană de un maro deschis superb, iar razele soarelui nu făceam altceva decât să-i atenueze nuanța; era cel mai frumos câine pe care l-am văzut vreodată! Și cum își aștepta stăpânul, am profitat de ocazie și i-am făcut câteva fotografii, cu setări diferite, pentru a mă asigura că minim una va fi OK.
Ajuns acasă, am descărcat fotografiile în laptop și, spre marea mea dezamăgire, niciuna dintre acestea nu semănau nici pe departe cu ce văzusem eu. Pur și simplu, nici eu și nici modul automat nu reușisem să determinăm aparatul foto să imortalizeze acel cadru în care toți factorii au contribuit atât de armonios. Patrocle părea murdar, nisipul parcă era pământ, iar firavele fire de iarbă, de un verde foarte vioi, păreau mai degrabă lipsite de viață.
Momentul Lightroom
Pentru postprocesare am apelat la Adobe Lightroom, am accentuat culorile modificându-le tonalitatea, contrastul și saturația. De asemenea, am atenuat puțin și umbrele, am crescut expunerea, am reglat balansul de alb și redus aberațiile cromatice.
Cu alte cuvinte, n-am făcut nimic altceva decât să compensez ceea ce s-a pierdut în timpul realizării fotografiei. Cu toate astea, un amic, după ce a văzut fotografia obținută în urma postprocesării, a crezut de cuviință să mă tragă de urechi cu un mesaj pe care eu îl consider nelalocul lui: „În ritmul ăsta o să faci toată viața poze pe care o să trebuiască să le modifici în Photoshop”.
Stați puțin! Dar de când postprocesarea e soră cu trucajul și exageratul? Adică fotografii care nu-și permit un aparat foto de mii de euro și se văd astfel obligați practic să apeleze la postprocesare pentru a compensa într-o oarecare măsură pierderile de calitate cauzate de senzor și optică, nu sunt fotografi —de niciun fel—, ci escroci?!? Hmm… Să-nțeleg că aparatul te face fotograf?!?
Oricat ai vrea, nu poti compensa un aparat foto cu lightroom. atat timp cat nu ai o lumina buna, o lentila ok…degeaba te chinuiesti. multe detalii sunt pierdute daca ai o lentila proasta.
Altul era subiectul, dar mă rog. Nu am zis că Lightroom face ca orice fotografiie făcută cu Smena 8 să pară făcută cu Canon EOS-1D X, ci că ajută mult la compensarea pierderilor. În plus, crezi că ajunge vreo fotografie în vreun catalog sau revistă fără postprocesare?
Stapane, stapane, mai cheama un cane… Acel amic amabil e cam dus cu pluta considerand ca „prelucrarea suplimentara” este aberanta. E dus rau cu pluta. Ori poate ca are un Hassellblad de 50.000 de ieuroi. Da’ si cu aceala, tot mai trebuieste oleaca de procesare. Ce crede el, ca egzista deja un aparat foto atat de intelighent incat sa nu mai trabuiasca nice un fel de procesare?! E dus rau de tot cu pluta. Sau poate ca are o plesnitoare de camera foto si pe deasupra mai sufera si de ceva daltonism, vede color… dar nu culori!!! Din punctu’ mieu de videre, obiectivele aparatelor foto, indiferent cat de performante (scumpe!) ar fi, impreuna cu procesarea imaginii din interiorul aparatului foto, nu reusesc sa ajunga la dinamica ochiului uman. As spune mai degraba la fiziologia ochiului uman, stiut fiind ca ochiul (practic creierul) e cel care vede imaginile, creierul e cel care spune „da, foaia alba de sub copac e alba, si nu verde, asa cum apare in fotografie”. Ori corectia culorilor e extrem de dificila pentru un aparat foto, care stie un singur lucru: vede EXACT ce este in realitate, pe cand ochiul (creierul) INTELEGE ceea ce ar trebui sa fie, si nu neaparat ceea ce este exact. Si mai este foarte adevarat ca postprocesarea nu are nici o treaba cu „trucajul și exageratul”… acestea doua din urma fiind si ele, la randul lor, tehnici de manipulare a imaginilor, alaturi de multe altele (photoshop stie tot !!!), fiecare avand libertatea sa prelucreze o imagine dupa cum doreste (dupa cum il taie mintea). Ma abtin insa sa comentez „capodoperele cu pretentii de capodopere” ale adeptilor fanatici ai fotosoparii. Discutiile pe aceasta tema sunt interminabile si oricum nu au nici un sens, de cele mai multe ori pasiunea patologica pentru discutiile sterile fiind mai „importanta” decat insasi domeniul fotografic. O fotografie reprezinta proiectia unei fractiuni de timp, permanentizata pe un suport de stocare, si care transmite mai departe un sentiment, o stare de spirit, o idee, o raza de lumina… Folosind cu intelepciune pensula si creionul, in varianta clasica sau moderna (compiuterizata), important este rezultatul sa fie cel care si-l doreste fiecare: Henri Cartier-Bresson a fotografiat alb-negru, George Rodrigue a pictat caini albastri, iar eu am procesat putin lumina tocmai pentru ca asa au vazut ochii mei si asta e ceea ce doresc sa vada si altii. Nu trageti in pianist, face si el ce poate! (Oscar Wilde)
Yeah, that’s point that’s point! Delicios comentariul tău! Thanks!