O cunoștință are un accident în urma căruia rămâne fără un picior. Trec anii, iar ea îi simte pe cei din jur care deși o văd incompletă, fac eforturi pentru a-și ascunde compasiunea, mila, neputința de a o ajuta în vreun fel, neștiind că în acest fel îi adâncesc și mai tare rana din sufletul ei firav, supus atâtor suferințe. Aceleași fețe le vede oră de oră, zi de zi, lună de lună, an de an. Uneori, însă…
Iar cei care o cunosc, revoltați, nu contenesc să se întrebe cum e posibil așa ceva și nu le vine să creadă în ce lume inumană trăiesc. Câtă cruzime!!! Nu-și pot crede ochilor ceea ce tocmai au citi! E strigător la cer! Ce ticălos! Ce nemernic! Ce animal!!!
Iar prietenii, neputincioși, ca orice prieten adevărat și om de bună credință, încearcă să o încurajeze și să o convingă că ea e cea întreagă, iar ticălosul cel incomplet. Că ea e perfectă, frumoasă, inteligență! Că lumea e la picioare ei, că poate să-și îndeplinească orice vis!
Tatălui meu i-a fost diagnosticat diabetul zaharat înainte să împlinească 30 de ani, și tot înainte să treacă acest prag a rămas și fără un picior, de pe urma unei infecții banale. Avea proteză, dar de cele mai multe ori nu o purta deoarece îl incomoda. Pur și simplu îndoia pantalonul peste și-l prindea într-un „ac de siguranță”.
Deși își pierduse piciorul, nu-și pierduse demnitatea. Nu profita de pe urma handicapului său în niciun fel și, de multe ori, chiar dacă i se elibera loc în autobuz, prefera să stea în picioare și să cedeze la rându-i locul primit unei persoane mai în vârstă.
Glumea des, intra în vorbă cu toată lumea și sărea în ajutorul tuturor celor ce-l necesitau. Ei, hai să nu exagerăm, nu sărea, țopăia… Doar v-am spus că avea un singur picior…
Așa a vrut tata să mi-l amintesc eu peste ani! Așa cum era, indiferent de câte picioare îl sprijineau: glumeț, voios, fericit!
Niciodată n-am auzit de la tata întâmplări precum cea de mai sus. Repet: Niciodată! N-am auzit niciodată deoarece el n-a urmărit niciodată compasiunea celor din jur. Iar dacă ar fi trăit astfel de momente, sunt convins că le-ar fi ignorat și uitat chiar în momentul în care s-au petrecut, nici vorbă să le mai povestească și altora… În fond, la ce i-ar fi folosit să le amintească prietenilor ceea ce deja știau? Nu avea nevoie de compasiunea lor, nu necesita încurajările lor, deoarece el era convins că deși pierduse un picior, continua să fie un om normal, cu drepturi și responsabilități deopotrivă, cu un viitor înainte. A murit considerându-se complet, egal semenilor săi.
V-am povestit cele de mai sus tocmai pentru a vă face să înțelegeți de ce din istorioara decupată de pe Facebook eu nu văd altceva decât dependența autoarei de încurajările celor din jur. Ea are nevoie ca aceștia să-i reamintească faptul că indiferent de handicapul avut, continuă să fie o persoană normală, capabilă de înfăptuirea oricărei dorințe i-ar trece prin minte!
Ea speră că primind încurajări de pe urma întâmplărilor nefericite pe care le inventează, va căpăta suficientă forță încât să poată ucide cândva ticălosul din interiorul ei, nemernicul care îi repetă în permanență că-i incompletă, că-i inferioară celorlalți, că are un handicap de care lumea ar putea râde…
Trist. Iar problema e că pe astfel de persoane nici nu știi cum să le iei…
Dacă le tratezi ca pe un egal, ești prefăcut. Dacă le ignori, ești insensibil, te consideri perfect ori superior. Dacă încerci să le ajuți, e clar: le consideri neputincioase, iar ele, desigur, n-au nevoie de mila nimănui; cum au trăit până acum fără ajutorul tău, o vor face și în continuare…
Până la urmă ajungem la concluzia că ei ar trebui să se considere oameni normali, egali nouă; noi deja o facem; majoritatea dintre noi.
e doar o societate in urma cu multi ani… de multe ori zmeii astia se dau pe „brazda” prea tarziu…